Cuviosul Sisoe Sihastrul, ctitor şi egumen al Schitului Rarău (secolele XVIII-XIX)

Acest cuvios părinte sihăstrea în Munţii Rarăului, pe la sfârşitul secolului XVIII. Numele său era cunoscut în toate satele din împrejurimi. Sihaştrii din codri îl aveau de povăţuitor, fiind vestit ascet şi lucrător al rugăciunii lui Iisus, iar credincioşii de prin sate îl aveau de părinte duhovnicesc şi mijlocitor către Dumnezeu.

Auzind de nevoinţa lui, călugării din Schitul Rarău l-au ales egumen şi întâistătător al obştii lor. Şi era egumenul Sisoe ca o lumânare în sfeşnic pentru toţi, adunând în schit mai mulţi ucenici şi povăţuind pe toţi pe calea mântuirii. Dar, văzând cuviosul că bisericile ortodoxe, mănăstirile şi schiturile din nordul Moldovei erau persecutate de autorităţile catolice austriece, a socotit să mute Schitul Rarău în partea de sud a muntelui, care aparţinea de Moldova.

În vara anului 1800, egumenul Sisoe s-a pregătit să treacă cordonul (frontiera) austriac(ă). Deci, adunând în schit 30 de ţărani cu cai de munte, a aşezat pe cai catapeteasma bisericii, odoarele, cărţile de cult şi puţina avere a schitului. Apoi, făcând rugăciune la Maica Domnului şi sărutându-i sfânta icoană, împreună cu tot soborul, au trecut noaptea frontiera, fără să fie observaţi de austrieci. Egumenul însuşi mergea înainte cu icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni şi se ruga cu lacrimi să fie izbăviţi de tot răul.

În zorii zilei au poposit într-o frumoasă poiană de munte, aproape de locul numit „Piatra Zimbrului”. Aici au aşezat icoana Maicii Domnului într-un trunchi de brad şi au făcut priveghere şi liturghie de mulţumire lui Dumnezeu. Apoi au construit o biserică de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, cum se vede până astăzi, în care au aşezat catapeteasma şi sfânta icoană, protectoarea schitului. Alături au construit chilii pentru călugări şi cele de nevoie. Aşa a reînnoit Cuviosul Sisoe Schitul Rarău, scoţându-l de sub ocupaţie străină.

Adunând în jurul său peste 20 de călugări şi învăţându-i pe toţi dragostea de Dumnezeu, după câţiva ani s-a strămutat la cereştile lăcaşuri.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 334-335)