Cuviosul Arhimandrit Irodion Ionescu, de la Schitul Lainici din Gorj († 1900)

Acest cuvios părinte a fost unul din marii stareţi ai monahismului românesc, care a strălucit în mănăstirile Olteniei, în a doua jumătate a secolului trecut.

Era de loc din judeţul Vâlcea. Intrând de mic în nevoinţa călugărească la Mănăstirea Cernica, în puţină vreme a deprins bine meşteşugul luptei duhovniceşti, încât pe mulţi întrecea cu rugăciunea, cu smerenia şi ascultarea. Apoi a primit marele şi îngerescul chip al schimniciei, cu numele de Irodion.

Sfântul Ierarh Calinic, pe când păstorea Eparhia Râmnicului, cunoscând petrecerea Cuviosului schimonah Irodion, în vara anului 1853 l-a hirotonit diacon şi preot şi l-a numit egumen la Schitul Lainici de pe Valea Jiului. Apoi l-a făcut arhimandrit şi îl avea de sfetnic şi duhovnic. Şi atât de mult îl iubea şi se cucerea de sfinţenia vieţii lui, că adeseori îl vizita la schit, numindu-l „luceafărul de la Lainici”. Numele acesta a rămas în graiul poporului până astăzi. De la Cuviosul Irodion se întorcea Sfântul Calinic peste munţi spre Râmnicu-Vâlcea, în vara anului 1854, când i s-a descoperit de la Dumnezeu moartea arhimandritului Nicandru, stareţul Cernicăi.

Pentru multa lui smerenie, arhimandritul Irodion s-a învrednicit de la Hristos de darul preasfintei rugăciuni şi al izgonirii duhurilor necurate. De aceea, nu puţini bolnavi şi neputincioşi de prin satele Olteniei şi Transilvaniei alergau la el şi se vindecau, încât numele său se făcuse cunoscut peste tot. Acest mare stareţ se învrednicise şi de darul mai înainte-vederii. Că multora le spunea gândurile cele de taină şi le vestea cele viitoare.

Odată, o femeie i-a adus, după obicei, un vas cu lapte de la capra ei. Iar cuviosul i-a răspuns: 

– Nu primesc laptele, că nu este de la capra ta! 

– Ba nu, părinte – a zis femeia – , de la capra mea este. 

– Dar n-ai dat-o ieri diavolului? Cum să primesc, că nu mai este capra ta!

Deci, vădită fiind femeia, şi-a mărturisit păcatul şi, luând binecuvântare, din ziua aceea n-a mai drăcuit.

Aşa a trăit Cuviosul arhimandrit Irodion, totdeauna arzând pentru dragostea lui Hristos, ca o făclie în sfeşnic, mângâind, vindecând şi folosind duhovniceşte, atât pe mireni, cât şi pe călugări. Şi a fost duhovnic şi egumen vestit la Schitul Lainici, peste 35 de ani, adunând în jurul său cam la 30 de ucenici.

Deci, ajungând în vârstă de peste 90 de ani şi simţindu-şi aproape sfârşitul, a chemat la sine pe toţi şi le-a dat binecuvântarea cea mai de pe urmă, zicând:

– Fiii mei, să ştiţi că puţin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulţi ani pustiu. Voi, însă, îngropaţi lângă altar trupul meu şi nu uitaţi făgăduinţele călugăreşti ce le-aţi dat lui Hristos!

Apoi s-a mutat la cele veşnice, în primăvara anului 1900, pentru a lua plata ostenelilor sale.

În toamna anului 1916 s-a împlinit prezicerea Cuviosului Irodion Ionescu. Că fiind lupte grele pe Valea Jiului, Schitul Lainici a rămas pustiu 13 ani. Chiliile au fost arse, odoarele jefuite, iar biserica transformată în grajd pentru cai. Abia în anul 1929, Schitul Lainici a luat din nou fiinţă prin grija Protosinghelului Visarion Toia.

Noul stareţ, auzind de viaţa şi faptele Cuviosului Irodion Ionescu, l-a dezgropat în toamna aceluiaşi an şi trupul său, o! slăvită minune!, l-a găsit întreg şi nevătămat ca pe un adevărat sfânt! Deci, luând poruncă de la episcopul Râmnicului, l-a îngropat din nou în mormântul său, unde se află şi astăzi.

Credincioşii de prin sate păstrează cu evlavie în casele lor chipul stareţului Irodion, iar când au unele necazuri, vin la Schitul Lainici, se roagă, îşi ating hainele de mormântul cuviosului, îi sărută crucea şi pleacă mângâiaţi la căminele lor.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 471-472)