Viitorul împărat al Bizanțului, Leon I (457-474), în drum spre Constantinopol, a întâlnit un orb pe care s-a oferit să-l călăuzească. Când orbul a cerut apă, la îndemnul Maicii Domnului, Leon a aflat un izvor în păduricea din apropiere, care nu doar că a potolit setea, ci a și redat orbului vederea. Acesta este considerat Izvorul Tămăduirii. Există mărturii despre numeroasele minuni săvârșite aici de-a lungul secolelor.

Istoricul Nichifor Calist Xanthopoulos, pe la începutul secolului al XIV-lea, a adunat într-un singur text aceste mărturii, la care a adăugat „alte cincisprezece noi minuni care s-au întâmplat în timpul său”, și „a scris el însuși slujba închinată sărbătorii” instituite în Vinerea de după Sfintele Paști, numită a Izvorului Tămăduirii („Minunile Maicii Domnului de la Izvorul Tămăduirii”, Doxologia, Iași, 2020, p. 12). Treptat, s-a generalizat, mai ales în spațiul grecesc și în cel românesc, această sărbătoare. Unii consideră că este o întâmplare faptul de a fi fost înscrisă în calendar chiar în Vinerea Săptămânii Luminate și că această sărbătoare nu are nici o legătură cu Sfintele Paști. Și, totuși, la Dumnezeu nimic nu e întâmplător, mai ales când e vorba despre cele ce se petrec în Biserică. Care ar putea fi tâlcul acestei prezențe în calendarul liturgic, mai ales într-o perioadă atât de specială? Am încercat să sintetizez câteva explicații.

1) Conform Sfântului Grigorie Palama, „prima dintre toţi oamenii care a primit de la Domnul vestea cea bună a Învierii Domnului a fost, aşa cum era cuvenit şi drept, Născătoarea de Dumnezeu” (v. Sfântul Grigorie Palama, „Scrieri I. Omilii”, Doxologia, Iași, 2022, pp. 241-250). Se cuvenea, așadar, ca prima persoană cinstită după Sfintele Paști printr-un praznic special să fie chiar Fecioara Maria.

2) Prăznuim pe Maica Domnului în zilele de după Înviere și pentru a ne aduce aminte de felul în care „s-a mutat la Viață ceea ce era Maica Vieții”. Există numeroase similitudini între cele petrecute la Adormirea Maicii Domnului și momentele care au precedat, respectiv au urmat Răstignirii Fiului său. Între ele, se numără și faptul că a treia zi a fost aflat gol mormântul ei. După Învierea Domnului, mutarea la Cer a Fecioarei Maria este considerată o înnoită chezășie și a învierii noastre.

3) În Evanghelia ce se rostește la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, Domnul spune: „Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2, 19). Prin aceasta vorbește despre Trupul Său ca despre un templu. Dar cuvintele „templul trupului Său” (Ioan 2, 19) mai pot fi interpretate ca referindu-se la trupul Maicii Domnului (ridicat la Cer a treia zi după Adormirea sa). Ea s-a făcut ca un templu în care a primit pe Cel ce a luat fire omenească dintr-însa. De aceea mai este numită și „templu viu” sau „biserică vie”. Iar Sfântul Grigorie Palama spune, comentând intrarea ei în templul la vârsta de trei ani, că „a intrat în sfintele sfintelor cele vremelnice Sfânta sfintelor cea fără sfârşit” (op. cit., p. 656).

4) Titulatura originală în greacă a sărbătorii – „Izvorul cel de viață primitor” – denotă o și mai strânsă legătură cu praznicul Învierii. În icoana praznicului, Maica Domnului și Pruncul sunt zugrăviți într-un vas baptismal din care curge apă, vas ce sugerează, în același timp, și Potirul euharistic. Ne reamintim că Maica Domnului este considerată și icoană a Bisericii în care intrăm prin Botez și în care ne arătăm ca „mădulare vii” prin împărtășirea cu Sfintele Taine în cadrul Sfintei Liturghii – „jertfa cea nesângeroasă”, actualizarea Jertfei de pe Cruce.

5) În Canonul de rugăciune al sărbătorii, despre Maica Domnului spunem: „tu ai izvorât pe Cuvântul Cel într-un ipostas” („Penticostar”, EIBMBOR, București, 1999, p. 46). Cei ce cred Învierea, O mărturisesc și O trăiesc. Și devin ei înșiși ca niște izvoare, după cuvântul nemincinos al Mântuitorului: „Cel ce crede în Mine (...), râuri de apă vie vor curge din pântecele lor” (Ioan 7, 38). Cum a luat Trup din „curatele sângiuri” ale Maicii Domnului, așa și în noi Hristos trebuie să Se nască, ca și prin noi să se reverse, ca dintr-un izvor, harul în lume.

6) Ziua de vineri este a șasea zi a săptămânii. În a șasea zi a fost creat omul (Facerea 1, 26-31). Toată lucrarea Domnului – Întruparea, Răstignirea, Învierea – e una de re-creare sau restaurare a omului, e o vindecare a firii omenești căzute. Și, dacă Hristos devine Adam cel Nou, Maica Domnului devine Eva cea Nouă.

7) Sărbătoarea Izvorului Tămăduirii „dă tonul” celorlalte momente liturgice importante (duminici) de până la Cincizecime. Faptul că după Sfintele Paști avem o primă sărbătoare a tămăduirii ne ajută să înțelegem că toate duminicile de până la Cincizecime trebuie privite în cheie terapeutică. O vindecare totală, pe multiple paliere.

8) Această prăznuire din Vinerea Săptămânii Luminate este sărbătoarea mariologică, prin excelență, a Penticostarului. O demonstrează cu argumente convingătoare Părintele Daniel Duca, în lucrarea sa de doctorat susținută anul trecut (2022) la Iași, sub îndrumarea Pr. prof. univ. dr. Viorel Sava: „Praznicul Izvorul Tămăduirii în spiritualitatea liturgică răsăriteană – prezentare istorică și analiză liturgică și teologică”. Pe scurt, ea este o prăznuire mariologică pascală situată în apropierea marelui praznic al Învierii, așa cum în perioada Octoihului este Soborul Maicii Domnului, rânduit a doua zi după Nașterea Domnului (Crăciunul), iar în perioada Triodului este Denia Acatistului din săptămâna a cincea a Postului Mare.

În concluzie, indiferent ce ar spune cei ce minimalizează această sărbătoare – reducând-o la aspectul său istoric sau liturgic-pragmatic –, nimeni nu poate despărți pe Domnul Învierii de Maica Sa.