E sâmbătă seara. Ora începerii slujbei Privegherii se apropie. La strană, maica Cecilia potriveşte cărţile din care se va citi. Prin uşa deschisă a bisericii pătrunde deopotrivă cântecul păsărilor mari şi negre şi cel al greierilor, care, când se apropie seara, vor mai abitir să-şi facă simţită prezenţa.

Maicile vin rând pe rând şi se închină la icoane, punând metanie mai apoi maicii stareţe şi sărutându-i mâna. E atâta duioşie, apropiere şi respect în acest gest, şi doar pentru că este reciproc. O parte rămân la strană; celelalte se retrag mai în spate.

Prin fereastra din dreapta a bisericii, ultimele raze de soare colorează într-un verde de curcubeu partea stângă a catapetesmei şi cea a icoanei Maicii Domnului, îmbrăcată în argint. Am privit cu atenţie cum, pe măsură ce se apropia de asfinţit, verdele acesta foarte neobişnuit, parcă nepământesc, cuprinde mai întâi partea de sus a aureolei, iar mai apoi coboară în întregime peste veşmintele Pruncului şi peste cele ale Maicii Sale. E un joc de culoare pe nu l-am mai întâlnit nicăieri și căruia i-am descoperit și cauza: când pleacă spre asfințit, razele soarelui pătrund în biserică printr-o o fereastră în formă de floare multicoloră și creează aceste valențe.

E o ploaie de belşug şi izbăvire

Sfânta slujbă s-a scurs fără să-mi dau seama când. La Miclăuşeni s-a lăsat întunericul. Nori mari, plumburii, se grămădesc pe cer. Desişul copacilor ce înconjoară biserica albă ca un înger a mănăstirii şi incinta acesteia frumos amenajată este luminată de câte-un fulger răzleţ. Ciorile nu-şi pot găsi odihna, rotindu-se întruna pe lângă cuiburile puilor. Altele, mai răzleţe, zboară în stoluri, întunecând şi mai mult cerul. La miazănoapte, prin perdeaua de copaci, soarele îşi răsfrânge ultimele raze roşiatice. Furtuna se apropie, vestind-o vântul care se înteţeşte.

Un greier din mulţimea ce mişună prin iarbă încearcă să le impună confraţilor un ritm mai vioi de cântat.

E întuneric şi-i trecut de ora nouă. Ploaia se înteţește tot mai mult. E o ploaie de belşug şi izbăvire. Fulgerele luminează pe ici-colo cerul. Se-aude un cântec ca de orchestră, al cărui dirijor e vântul. Cântă picăturile de ploaie, apăsând pe pietrele aleilor ca pe clapele unui pian vechi. Cântă frunzele şi florile împreună... Plouă peste mormintele Sturzeştilor, cerul îşi revarsă apele peste Miclăuşeni, pentru ca a doua zi, soarele să răsară, luminând curățenia naturii, a firelor de iarbă și a ochilor spălați de lacrimile căinței.