La plecarea Părintelui Iustin plîng oamenii şi se veselesc îngerii.

La plecare Părintelui Iustin se aprind candele în biserici, dar mai ales se aprind candele în suflete. Cine l-a cunoscut măcar o singură dată, are o lumină de sprijin în lumea asta şi în lumea de dincolo.

A făcut din rugăciune o potecă pe care mulţi oameni care rătăceau şi-au găsit sens vieţii.

A fost închis de oameni în închisori vremelnice, pentru a putea vorbi despre libertate ca răspuns al dragostei lui Dumnezeu.

De asta, răspunsul Părintelui Iustin la orice încercare a vremurilor, a clipei, a vieţuirii între semeni a fost unul singur: Dacă iubeşti pe Dumnezeu cu dragoste netulburată de interese, orice piatră care te loveşte se preschimbă în floare, în duh.

S-a bucurat de fiecare încercare a istoriei, a vieţii, ca de un semn al dragostei şi cercetării Duhului Sfînt.

Nu a trăit ca părinţii din pustie, departe de oameni, ci s-a îngropat în oameni pentru a face din pustia vremurilor şi a istoriei un loc suportabil.

A trăit între oameni, iubindu-i pînă la capăt.

Viaţa Părintelui Iustin poate fi adunată sub cîteva adevăruri verificate continuu, de la întemeierea Bisericii lui Iisus Hristos:

Cîtă luciditate, atîta sfinţenie;

Cîtă sfinţenie, atîta putere;

Cîtă putere, atîta credinţă;

Cîtă credinţă, atîta omenie.

(Adrian Alui Gheorghe)