Înainte de pătimirea Sa pe Cruce, Domnul le vorbeşte ucenicilor despre „stăpânitorul acestei lumi” (Ioan 14, 30). Apoi, îi îmbărbătează: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Din aceste cuvinte înțelegem că noi, în lume fiind, putem avea stăpân pe cel ce este numit diavolul. Când ne plasăm sub stăpânirea lui, e limpede că nu mai suntem liberi. 

Spre exemplu, un om aflat sub stăpânirea demonului beţiei (un alcoolic) nu mai este liber în alegerile sale, el căutând mereu să-şi împlinească pofta de a bea, chiar şi dacă este conştient că astfel îşi face rău, chiar şi dacă ar dori să se oprească din aceasta. Sau se poate spune despre cineva care de ani de zile folosește stupefiante că mai alege în chip liber să se drogheze sau nu? Că ar putea într-o clipită să devină abstinent? 

Să ne îndreptăm și către altă zonă: atunci când un tânăr este neîncrezător în capacităţile sale, e foarte probabil ca asta să se „datoreze” faptului că, în copilărie, i s-a spus în mod repetat că „nu-l duce mintea” şi că „nu va putea să facă nimic în viaţă”. Iar el a tot primit aceste afirmații despre sine până când a ajuns să nu mai poată crede altceva.

Cu toate aceste determinări pe care le aduce înlănţuirea noastră pătimaşă de lucruri, de oameni sau de idei, există întotdeauna o şansă de a ne elibera. Această eliberare o aduce doar Mântuitorul (Eliberatorul) Hristos. Când El ne spune că a biruit lumea, nu o spune spre a Se lăuda, spre a ne impresiona, ci spre a ne încuraja să ne împărtăşim și noi din această biruinţă a Lui, să îndrăznim să fim şi noi liberi. Pe scurt: noi avem libertatea – reală! – de a alege să fim sau nu cu Dumnezeu. Indiferent de felul în care am fost crescuți, indiferent cât de plini de patimi suntem (sau cu adicții)! Dacă Îl alegem pe El ca Stăpân, atunci câștigăm adevărata libertate. Desigur, e un proces anevoios și nu lipsit de poticniri. Dar, ținându-ne de El, cu siguranță ieșim, într-un final, la liman.

Azi se confundă libertatea fie cu liberul arbitru, fie cu drepturile pe care le-ar avea omul în societate. Însă, libertatea nu poate fi înţeleasă doar ca o alegere între bine şi rău. Libertatea de a alege între ceva şi altceva, de a o lua la stânga sau la dreapta ţine de liberul arbitru, dar nu relevă reala dimensiune a libertăţii şi nu reflectă întregul tragism al existenţei răului în lume. Preocupările pentru o înţelegere până la ultimele semnificaţii ale libertăţii sunt extrem de reduse în istoria umanităţii. 

Gânditorul creștin Berdiaev constată cu amărăciune că libertatea (acea libertate autentică, nu libertatea de natură socială, politică, religioasă etc.) nu este deloc pe placul maselor. Precum în Legenda Marelui Inchizitor, oamenii sunt gata să renunţe la o libertate autentică pentru una aparentă, dar care să le fie aducătoare de pâine. „De altfel, libertatea a fost mult deformată şi transformată în instrument de supunere, a fost înţeleasă exclusiv ca drept, ca pretenţie a oamenilor, pe când ea este mai ales o datorie. Libertatea nu înseamnă ce Îi cere omul lui Dumnezeu, ci ce cere Dumnezeu omului. De aceea, libertatea nu este uşurinţă, ci dificultate, povară cu care trebuie să se încarce omul. Ceea ce se acceptă atât de rar” (Nikolai Berdiaev, „Încercare de metafizică eshatologică”, Editura Paideia, București, 1999, p. 237). 

Libertatea este o povară, pentru că presupune și un efort, dar și o asumare a unei demnități care implică o uriașă responsabilitate: aceea de „fii ai lui Dumnezeu”. Și cine mai ascultă această chemare astăzi, când e atât de facil să fii un „urmaș al maimuțelor”, versiunea 2.0 (augmentată, cum spun transumaniștii)?