Mănăstirea este închinată Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, iar denumirea sa provine de la un oarecare ctitor Nicolae, urmaşul familiei bizantine a Karakallilor din localitatea Dimiţana.

Prima atestare documentară a mănăstirii datează din anul 1018 când, printr-o hotărâre a Protosului Sfântului Munte, s-au stabilit hotarele Mănăstirilor Caracalu şi Amalfino. În Tipicul Monomahului (1046) nu se menţionează nimic despre mănăstire, însă în cel al Protosului (1087) se vorbeşte despre egumenul ei, Mihail.

Perioade de căderi şi ridicări

În secolul al XIII-lea mănăstirea a suferit mari pagube din pricina piraţilor şi a filo-latinilor. În anul1294 împăratul Andronic al II-lea Paleologul a dat un hrisov prin care a asigurat privilegiile şi a delimitat hotarele mănăstirii.

După două veacuri de înflorire a urmat o perioadă de decădere, culminând cu distrugerea mănăstirii de către piraţi. În 1548 sultanul Suleiman Magnificul a dat un firman prin care a îngăduit reconstrucţia katholikonului. Lucrările au fost săvârşite cu cheltuiala domnitorilor Moldovei Petru Rareş (1527-1538) şi a ginerelui său Alexandru Lăpuşneanu (1557-1562). După tradiţie, cu puţin înainte de a muri, Petru Rareş a fost tuns monah şi a primit numele de Pahomie. De asemenea, fiica acestuia, Ruxandra Lăpuşneanu, a ajutat mănăstirea, precum şi multe alte mănăstiri athonite.

Refacerea clădirilor şi a vieţii monahale

În secolul al XVII-lea domnitorul georgian Arthil şi fratele său, Vahtangk, au făcut danii mănăstirii din care s-a construit trapeza în anul 1687 şi s-au făcut reparaţii. Iar în secolul al XVIII-lea Mănăstirea Caracalu a cunoscut cea mai mare înflorire. În 1707 a fost construită latura nordică şi a fost renovat katholikonul, la care se adaugă clopotniţa (1710) şi pronaosul (1714) şi apoi katholikonul a fost pictat.

Prin Tipiconul emis de Patriarhul Ecumenic Ieremia al II-lea, „chinovia lui Caracalu” a fost rânduită pe locul al unsprezecelea între mănăstirile athonite (fiind coborâtă în grad de pe locul al şaselea, pe care îl avusese până la sfârşitul veacului al XIV-lea), loc pe care îl ocupă până astăzi. Viaţa de obşte a fost introdusă în mănăstire în anul 1813.

În Mănăstirea Caracalu a trăit vreme de 35 de ani Cuviosul Nou Mucenic Ghedeon, care a mărturisit pe Hristos în 1818 în Târnovo din Tesalia, unde este cinstit ca ocrotitor al oraşului. La Caracalu a trăit şi Sfântul Ghervasie cel nebun pentru Hristos (†1830).

Veacul al XX-lea

Cele două războaie mondiale au avut urmări neplăcute şi asupra vieţii liniştite a Sfântului Munte, însă Dumnezeu a binevoit ca în aceşti ani grei mănăstirea să-l aibă ca egumen pe virtuosul părinte Codrat (†1940), în timpul căruia mănăstirea a ajuns la o mare înflorire materială şi duhovnicească, iar numărul vieţuitorilor a crescut.

Despre Mănăstirea Caracalu, părintele Gavriil Dionisiatul (†1983) spunea că „era o chinovie model. Era un adevărat laborator al virtuţilor şi a devenit cunoscută pentru viaţa cuvioasă a monahilor ei. O pleiadă de părinţi virtuoşi, precum duhovnicul Matei (cu care se sfătuia fericitul părinte Filothei Zervakos), părinţii Paisie, Andrei, Vasile, Anania, Iacov, Pantelimon (…) au înflorit în această livadă duhovnicească”.

Pe la sfârşitul anilor ’80, sfânta chinovie a ajuns din nou într-o stare de decădere, trecând prin mari încercări. Însă la începutul anilor ’90 a reînviat prin strămutarea aici a unei obşti care, sub povăţuirea înţeleaptă a tânărului egumen Filothei, a preluat cârma mănăstirii şi a readus-o la starea de înflorire de odinioară.

Astăzi, mănăstirea are o obşte de patruzeci şi cinci de monahi.

Date de contact:

Adresă: Karakallou Monastery 630 86 Karyes, Mt. Athos, Greece

Telefon: +30 23770 23225

Fax: +30 23770 23746

E-mail: karakallou@yahoo.gr

(Foto) Mănăstirea Caracalu din Muntele Athos – ctitorie a domnitorului Petru Rareş