Mănăstirea Constamonitu – Athos

 

Mănăstirea este așezată pe un platou, pe partea golfului Singhiticu, între mănăstirile Zografu și Dohiariu, la o oră de mers pe jos de la malul mării. Poziţia mănăstirii este privilegiată, fiind retrasă din calea vizitatorilor şi astfel vieţuitorii ei bucurându-se de multă linişte.

Despre întemeierea mănăstirii şi denumirea ei există mai multe tradiții. Potrivit uneia dintre acestea, mănăstirea a fost întemeiată de Sfântul Constantin cel Mare şi terminată de fiul său, Constans. Altă tradiţie spune că atunci când Sfântul Artemie s-a întors din Patra şi din Thiva cu sfintele moaşte ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Luca, s-a oprit în această zonă şi a zidit primul katholikon. Există o a treia ipoteză potrivit căreia denumirea mănăstirii provine de la un oarecare monah care era originar din localitatea Kastamoni din Paflagonia – Asia Mică. În sfârşit, unii consideră că denumirea ei ar însemna „Mănăstirea Castanilor”.

Întemeierea mănăstirii

Cele mai vechi menţiuni scrise existente în mănăstire se referă la secolul al XI-lea. În 1097 egumen al mănăstirii era Hariton, rudă a împăratului Alexie I Comneanul.

În anul 1276 mănăstirea a fost arsă de trimișii Patriarhului Vekkos şi ai împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul, susținători ai Unirii de la Lyon (1274). Referirile la documentele din secolul al XIV-lea privesc neînţelegerile cu Mănăstirea Esfigmenu în privinţa hotarelor. În timpul lui Andronic al II-lea Paleologul, principesa Ana a Serbiei a dăruit Mănăstirii Constamonitu Monidrionul Sfântului Antonie, supranumit „al lui Neachit”. În Al Treilea Tipic al Sfântului Munte, mănăstirea deţine locul 16 între cele 25 de mănăstiri.

La începutul secolului al XIV-lea, mănăstirea este distrusă aproape în întregime. Puţin mai târziu, graniţele şi teritoriile mănăstirii sunt definite printr-o chrisobula imperială, ea fiind sprijinită financiar de către domnitorii Serbiei. Mănăstirea a fost reconstruită în 1433 de către generalul sârb Randici, care s-a făcut monah şi a primit numele de Romanos.

În vremea turcocrației

În timpul stăpânirii turceşti, mănăstirea a suportat cu greu birul impus, iar starea ei ajunsese atât de grea, încât Mitropolitul Iosif de Samos, atunci când a vizitat-o în 1666, a găsit aici numai şase monahi. Printre domnitorii români care au ajutat Mănăstirea Constamonitu se numără Vlad Înecatul, Petru Rareş, Mihnea Turcitul, Radu Mihnea şi Constantin Şerban.

În 1717 a ars corpul de răsărit, care a fost zidit din nou de ieromonahul Antim în 1728. În 1799 Patriarhul ecumenic Neofit al VII-lea a readus în mănăstire, prin sigiliu, sistemul chinovial, dar el s-a aplicat abia în 1818, din pricina sărăciei. În acea vreme, la Mănăstirea Constamonitu a trăit Sfântul Noul Mucenic Pavel din Ioanina, care a mărturisit în Tesalonic în 1821.

Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, starea sărăcăcioasă a mănăstirii a dus la punerea acesteia sub jurisdicţia Sfintei Comuniuni din Kareia. Peste încă 50 de ani, aripa nordică şi biserica centrală vor fi reconstruite, cu ajutorul a doi călugări: Simeon din Stăviră şi Iosif din Mănăstirea Xiropotamu. Stareţul râvnitor Simeon, cu puternice fonduri strânse în timp, va rezidi biserica centrală, în anul 1867, pe ruinele celei vechi, şi va reface o mare parte dintre clădirile mănăstirii.

Mănăstirea, astăzi

A rămas ultima mănăstire idioritmică din Sfântul Munte Athos.

De la același autor

Ultimele din categorie