Mă uit și mă bucur când văd suflete care iau amin­te și se nevoiesc în lumea care s-a umplut de diavoli. Dumnezeu, ca un bun și drept cum este, ne-a dat tuturor harismele potrivite fiecăruia – de pildă bărbaților bărbăția, iar femeilor dragostea – ca să ne nevoim și să urcăm treptele duhovnicești cu ajutorul harului dumnezeiesc spre a ne apropia din ce în ce mai mult de Cel Care este Creatorul nostru. Nu trebuie să uităm niciodată că avem alături de noi, afară de oame­nii ce ne pot ajuta duhovnicește, și pe Iisus Hristos, Care ne ajută, pe Maica Domnului, pe Heruvimi, pe Serafimi și pe toți Sfinții. Așadar, curaj! Hristos este foarte puternic, este Atotputernic și ne va da pute­rea Sa cea dumnezeiască să sfărâmăm coarnele celui viclean. Ne urmărește mereu nevăzut și ne întărește atunci când noi avem intenție bună și ne facem, după Putere, mica noastră nevoință. Pe cât putem, să ne îndepărtăm de pricinile păca­tului. Să luăm aminte la simțurile noastre, pentru că toate de acolo încep. Iar atunci când, uneori sau de mai multe ori, ne vine greu, să evităm cel puțin curio­zitatea, ca ochii noștri să nu adune chipuri păcătoase, căci apoi diavolii ne vor rula filme. Dacă luăm un căr­bune aprins și-l ținem în palmă, este firesc să ne ardă. Dar dacă îl mișcăm în mână – se înțelege că pentru puțin timp – nu ne va arde. Tot astfel se întâmplă și cu imaginile păcătoase, atunci când se mișcă repede, ochii nu le țin, ci numai trec peste ele și astfel nu ni se arde sufletul.

Toți care n-au luat aminte și au dobândit obișnu­ințe rele trăind o viață lumească, după întoarcerea lor să primească fără murmur războiul vrăjmașului, însă fără să cultive dorințe rele. Dacă se vor nevoi astfel, se vor curăța și vor ajunge în starea oamenilor curați, care n-au cunoscut nici păcate mari, nici n-au dobân­dit obișnuințe rele și pentru aceasta nici război mare nu au. Iar dacă vor pune în valoare ca experiență că­derile lor de mai înainte, vor spori mult. Dacă cineva merge pe un teren minat și nu cunoaște zona, va fi ne­voit să înainteze foarte încet și cu atenție, căci altfel va fi aruncat în aer. Iar dacă va cunoaște mai mult sau mai puțin zona, deși se poate să fie rănit puțin, totuși cu ex­periența pe care o are înaintează statornic și repede. Dacă cineva se va ocupa de ogorul cel necultivat al su­fletului său, va dezrădăcina toți spinii patimilor lui și va planta în locul lor virtuți. Dar această lucrare este obositoare și are trebuință de multă voință și răbdare.

– Părinte, să ne spuneți practic cum se face aceas­tă lucrare.

– Fiecare să încerce în fiecare zi să pună înlăuntrul său ceva duhovnicesc, care va respinge ceva lumesc și păcătos, și așa, încet-încet, se va dezbrăca de omul cel vechi și în continuare se va mișca liber în spațiul du­hovnicesc. Să-și pună în memorie închipuiri sfinte în loc de păcătoase. Să schimbe cântecele cu psalmodieri și revistele lumești cu cărți duhovnicești. Dacă omul nu se taie de la orice lucru lumesc și păcătos și nu are comuniune cu Hristos, cu Preacurata, cu sfin­ții, cu Biserica biruitoare și nu se lasă cu desăvârșire în mâinile lui Dumnezeu, nu poate dobândi sănătatea duhovnicească.

– Părinte, în ce constă sănătatea duhovnicească?

– Sănătatea duhovnicească înseamnă gânduri curate, minte luminată și inimă curată în care își fac sălaș mereu Hristos și Maica Domnului. Trezvia ne­încetată împreună cu supravegherea de sine și cu rugăciunea ne ajută foarte mult să dobândim sănătatea sufletului. Rugăciunea este absolut necesară pentru curățirea sufletului, iar curăția pentru păstrarea unei stări duhovnicești bune.

Desigur, viața nu este o tabără de vară. Are bucurii, dar are și mâhniri. Înainte de Înviere este Răstignirea. Loviturile încercărilor sunt absolut necesare pentru mântuirea sufletului nostru, deoarece ele curăță sufle­tul. Așa cum se întâmplă și cu rufele. Cu cât le frecăm mai mult atunci când le spălăm, cu atât se curăță mai bine. La fel și cu caracatița, cu cât o lovim mai mult, cu atât mai mult se curăță și se înmoaie. Și peștele este frumos atunci când înoată în mare și este viu; chiar ș atunci când este în piață cu solzii și măruntaiele lui. Dar se face folositor numai atunci când se cură­ță – deși se urâțește la exterior – iar apoi se frige. Tot astfel și omul, atunci când pierde ceva lumesc, deși la exterior se pare că își pierde viața, viabilitatea lumeas­că, adică „solzii”, în realitate, însă, el se curăță de orice lucru nefolositor întru sine și se „frige”. Atunci se face folositor.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.2: Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 97-100)