„Îmi amintesc, povestea Părintele Haralambie, că odată, când eram la masă s-a început o discuţie duhovnicească. Ceilalţi părinţi îşi spuneau părerile, dar de îndată ce şi eu voiam să o spun pe a mea, stareţul se răstea la mine: «Tu să taci!» Peste puţin timp se ivea în discuţie ceva la care puteam şi eu să dau o soluţie bună, o părere, dar stareţul striga din nou: «Taci! Tu nu vorbi!» Atunci un gând îmi spunea: «Ei, gheronda, pe mine mă desconsideri mult.» Dar nu întârziam să-l acopăr cu un alt gând: «Ştie gheronda ce face. Aşa este bine.»”

Dar când Părintele Haralambie a învăţat repede şi aceste lecţii, atunci ce a născocit înţeleptul lui stareţ? Atunci când Părintele Haralambie făcea vreo greşeală neînsemnată, stareţul, în loc să-l ocărască pe el, care nu se mai tulbura atunci când era defăimat, îi ocăra rudele şi mai ales pe tatăl lui, care deja murise. „Atletul” nostru, auzind acestea, începea iarăşi să se poticnească şi să spună în sinea sa revoltat: „Ei, nici chiar aşa. Tatăl meu este mort şi să audă astfel de cuvinte... Ei, aceasta nu o pot răbda.” Dar iarăşi se întorcea către sine şi se convingea că nu are dreptul să judece pe stareţul său.

Bătrânul Arsenie obişnuia adeseori să ne spună despre nepotul său, Părintele Haralambie: „Mulţi au trecut pe la noi, dar după ce gheronda îi punea puţin la încercare, îmi spunea:

- Strâng puţin pe unul, pleacă. Strâng pe altul, se îmbolnăveşte.

Dar atunci când a venit Haralambie, stareţul mi-a spus:

- Ei, acestuia îi dai bătaie şi rabdă.”

„Dar odată, povesteşte Părintele Haralambie, am îndrăznit să-mi impun voia mea, dar am primit o «săpuneală» bună, însă totodată şi o lecţie pe care nu o voi uita toată viaţa mea. Atunci am înţeles ce înseamnă: «Este mai bună de mii de ori greşeala stareţului.»

(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie - Dascălul rugăciunii minții, traducere și editare de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 51-52)