̶  Care sunt roadele ascultării duhovniceşti?, l-a întrebat un ucenic. 

 ̶  Sunt multe şi mari roadele ascultării creştine, în care intră şi ascultarea monahală. Că din ascultare se nasc smerenia, blândeţea, răbdarea, fără-de-grija vieţii, nădejdea mântuirii, rugăciunea cu lacrimi, ne-temerea de moarte, bucuria duhovnicească şi pacea inimii. Ce alte daruri mai mari ne dorim în viaţă decât acestea, şi cine este oare mai bogat sufleteşte, decât cel ce iubeşte ascultarea de Hristos şi de Biserică, de părinţi şi de duhovnic? Cea mai uşoară şi sigură cale de mântuire este a celui ce trăieşte toată viaţa în ascultare, adică face toate cu sfat şi binecuvântare, cu rugăciune şi întrebare. Şi cea mai grea mântuire este a celui ce trăieşte pe pământ de capul său, fără Biserică, fără părinţi, fără duhovnic, fără cărţi sfinte, fără rugăciune şi bucurie duhovnicească în inimă. Viaţa aceluia este, încă de pe pământ, un iad.

Părintele Iachint îndemna permanent la prezenţa la biserică, la trapeză, la ascultare: „Cine nu păzeşte lucrurile acestea în viaţa monahală nu poate să biruiască, ci este biruit de patimi, care uşor-uşor se încuibează. Dar dacă cineva păzeşte şi are biserica, trapeza şi ascultarea, patimile îşi fac mult mai greu loc în viaţa lui duhovnicească”.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 737)