În lumea fragilă a noilor pelerini

Lumea noastră, a noilor pelerini, e fragilă, învățămintele pandemiei ne-o arată limpede. Dacă o dorim înapoi, dacă ne e dor de Țara Sfântă, de mănăstirile din celălalt capăt al Europei sau al țării, avem puternică nevoie de vechiul pelerinaj, cel simplu: între casă și biserică, între medicină și rugăciune, prețuind pe fiecare, fără a neglija pe niciuna.

Cum influențează pelerinajul rețelele globale de comunicare, deschiderea granițelor țărilor, bunăstarea economică tot mai mare care ne permite să facem călătorii cu rost duhovnicesc ? E ceva deosebit în a pelerina azi față de ieri?

Pelerini care traversează lumea sunt toți creștinii, pelerini în lume sunt mai vechi și mai noi, după vremuri. Pelerini de acest fel sunt și oamenii care n-au ieșit din satul lor sau țara lor, mereu așezați în matca neamului lor. Pelerini între părți ale lumii au fost geografic, între comunități spre locuri sfinte, și prin minte, între orizonturi de cunoaștere. Din lumea științei în cea a rugăciunii, din lumea teoretizării moderne și a tehnicii folosite pentru binele altora în cea a îndumnezeirii. Asemenea Sfântului Luca al Crimeei și doctorilor fără de arginți, asemenea arhitecților și inginerilor marilor așezăminte, ai lucrătorilor faptelor bune cu instrumentele vremii.

Pelerinajul spre locuri sfinte e o extindere a mersului toată viața între casă și biserica satului sau a cartierului. Pelerinajul cunoașterii de la cele descoperite de mintea omului prin voia lui Dumnezeu la sfințirea vieții punând umărul și susținuți de El e o formă a lucrării talanților între rugăciunea de dimineață și cea de seară.

Felul de a-ți câștiga o pâine, a-ți susține o familie, se înnoiește mereu în istorie. Nou înseamnă începător, novice. Drumul noului este de verificare prin încercări. Noul fie se pierde, fie poate rămâne dobândind vechime, după folosul său. Noul folositor și vechiul se împletesc cu răbdare în manifestarea mereu vie a Adevărului. Cât va rămâne folositor din felul nou, recent, de a pelerina al oamenilor, la o scară socială tot mai amplă ?

Soluția instituțională de acomodare a învățăturii evanghelice a evoluat în trecut spre separarea creştinilor mai râvnitori în mănăstiri şi marcarea lor prin coduri vestimentare şi restricții de circulație. În parohii e programatic o acomodare la nevoi lumeşti, familia fiind cea naturală, nu frații şi surorile creştine (Matei 12, 46-50). Între aceste două zone se exprimă azi tot mai mult pelerinii noi, permanenți, nu o dată în viață. S-ar părea că au rolul să dezvolte unitatea creștină la un nou nivel de complexitate, dincolo de dezvoltarea personală prin pelerinaj. Se vede destul de clar harta socială a zilei, din felurile de ziceri în circulație de Paşti, pornind de la iepuraşi, superstiții, urări generale (în care fericirea are înțelesuri neprecizate) şi salutul mărturisitor de credință asimetric: spune primul cel mai iubitor de Hristos – de unde şi rolul curajului în a zice. E remarcabil că toate mesajele sunt bine intenționate în felul lor, prin bucuria specifică fiecăruia.

Azi, vrem, nu vrem, pelerinăm între situații și locuri în care dragostea se manifestă prin simboluri comerciale ale copilăriei și cele în care primim pe Hristos în noi, nevrednicii, după orele slujbei din noaptea de Înviere. Facem acest fel de drum cu dragoste înțelegătoare, fără reproșuri, unind, dăruind fie și un zâmbet. Alături de trup și minte punem inima.

Vremurile de azi permit evoluția către ceva mult mai dificil de atins în alte societăți, anume apartenența călătoare la tot, niciodată de atins, ci ca drum, printr-un soi de incluziune informală multiplă. Nu mai e nevoie să apelăm la tactici de felul nebunilor lui Hristos, ci păstrăm centralitatea socială în condițiile scăderii anxietății față de străini, datorată vizibilității sociale mult mai ample prin costuri mici de obținere. Străinul frate sau soră devine mai repede al tău, nu numai ca oaspete recurent.

Contraponderea sistemului politic democratic, pentru că nu există nimic bun în sine pe lumea asta, adică desprins de Creator, e riscul secularizării totale, prin aceleaşi libertăți şi toleranțe sociale care permit şi dezvoltarea pe scară largă a modul de viață de călător cu trupul și mintea între nuclee ale bogățiilor tradiției. Cale de întoarcere nu există spre rețele sociale mai puțin mişcătoare, dar e plină lumea de repere cratofanice şi arhitecturale pentru a pune degetul pe ele.

Lumea noastră, a noilor pelerini, e fragilă, învățămintele pandemiei ne-o arată limpede. Dacă o dorim înapoi, dacă ne e dor de Țara Sfântă, de mănăstirile din celălalt capăt al Europei sau al țării, avem puternică nevoie de vechiul pelerinaj, cel simplu: între casă și biserică, între medicină și rugăciune, prețuind pe fiecare, fără a neglija pe niciuna. Primind cu inima tot noul care se va arăta folositor, ca pe un dar al Domnului și al altor oameni.

De la același autor

Ultimele din categorie