Părintele Efrem Katounakiotul — Despre preoție

Când liturghisești să ai în vedere că ești mijlocitor. Preiei de la lume durerea, lacrimile, neputințele, rugămințile și le aduci înaintea tronului dumnezeirii. Și pe urmă transmiți lumii mângâierile, vindecările, tot ceea ce are nevoie fiecare. De mare vrednicie te-a învrednicit Dumnezeu, fiul meu. Să o cultivi. Urechea lui Dumnezeu este la gura preotului. Mare putere are epitrahilul. Epitrahilul este împăciuitorul omului căzut cu Tatăl, cu Creatorul lui. De aceea, atât cât poți, să pomenești cât mai multe nume. Cât de multe poți. În timpul turcocrației s-au întors mulți părinți, dar un părinte s-a întors și aduna nume și le pomenea la Liturghie. Și a zis caimacamul, polițaiul turc: „Bre, acesta scoală lumea la răzmeriță”. L-au prins și l-au băgat la închisoare. Și noaptea i-au apărut turcului în vis toți cei pe care-i pomenea părintele și ziceau: „Auzi, să-l scoți afară pe părintele nostru, fiindcă acest părinte ne pomenește pe noi și ne aduce mare mângâiere, sau dacă nu, îți vom lua pe fiul tău cel întâi născut”. Și turcul s-a înspăimântat. Asta se întâmpla în timpul turcocrației. „Haide, părinte, mergi cu bine, zice, du-te, voi pierde eu pe fiul meu?” Mare putere are epitrahilul, fiule, mare putere. Cât de multe nume poți, atâtea să pomenești. Da, mie mi-a dat părintele Arsenie, fratele de nevoință al lui gheron Iosif, ceva nume de când a plecat din Rusia și a venit în Grecia. Și eu le pomeneam. Și apoi mi-a spus: Știi, gheronda, ce-am văzut?

Am văzut în vis că m-am dus într-o casă, la aceste nume pe care ți le-am dat. Zic, cum petreci aici? E, zice, puțintel bine, dar vine părintele Efraim și ne mângâie”. Era că îi pomeneam numele pe care mi le-a dat. Da. Apoi altul: „Tu, cum petreci?” „Da, așa și așa, mai cade puțină ploaie și mi-e frig, dar vine părintele Efraim, zice, și ne mângâie”. Zic: „Sunt, frate, numele pe care le pomenesc”.  Părintele Planas de ce s-a sfințit? Pomenea hârtii întregi, pomenea. Și eu mi-am amintit câteva nume și le-am lipit de perete la Proscomidie. Acolo la îndemână. Și în vis văd că au venit niște bătrâni vechi, cu haine de demult, cum auzeam eu de la mama și de la tata. Zice: „Tu, fiul meu, ne-ai scris, dar gheronda, fiule nu ne pomenește”.

— Hai, părinte, de ce nu le pomenești?

— Nu le vedeam bine, zice.

— Gheronda, asta și asta am văzut: că gheronda nu ne pomenește, zice. Și de atunci am primit cu râvnă să pomenesc cât mai multe nume. Cu cât pomenești mai multe nume, cu atât primești mai multă plată. Fiindcă aceasta este cea mai mare milostenie: să-l unești pe om cu Dumnezeu. Aceasta este cea mai mare milostenie. Și poți să o faci. Fiule, cu cât pomenești mai multe nume, cu atât mai multă plată primești, da.

Un ieromonah: Și pentru lacrimile despre care ați vorbit? Cum poate cineva să aibă așa lacrimi la ceasul Liturghiei?

Gheronda: Să-ți spun ceva, eu acum am ceva vreme de când m-am oprit, fiindcă nu mai văd, dar toată ziua mă pregăteam pentru Sfânta Liturghie. Să nu te limitezi, fiule, la rugăciunile de Împărtășanie. Fiindcă rugăciunile de la Împărtășanie le citește și mireanul, și preotul, și Stăpânul și Patriarhul. Dar nu toți sunt același lucru. Lumea primește Cinstitele Daruri de-a gata. Dar părintele este jertfitorul. Îl jertfește pe Hristos și-L împarte pe urmă plinătății poporului. Este mare diferență, nu este același lucru. De aceea, fiul meu, dacă vrei să ai starea potrivită, să nu te limitezi la rugăciunile de Împărtășanie. Fiindcă tu ești casapul. Tai și jertfești. În timp ce altul primește de-a gata Sfânta Pâine. De aceea toată ziua să te rogi Preasfintei pe care o ai aproape: „Preasfântă Stăpână, învrednicește-mă pe mine să văd ceea ce jertfesc, ce slujire mi-a dat mie Dumnezeu, să o simt. Și-ți va da Preasfânta. Da. Dacă ai liturghisit și nu ai avut lacrimi, ești puțintel sub osândă, ești sub judecată.

Ieromonahul: Și eu mă mâhnesc.

Gheronda: Da. Dacă totuși vei plânge la Liturghie, vei înțelege că ai liturghisit, că ai mâncat carne duhovnicească, să zicem. Dacă însă nu ai plâns fie la rugăciune, fie la Liturghie, este ca și când ai fi băut apă fiartă. Dar dacă vei plânge, vei înțelege că ai mâncat carne duhovnicească.

Ieromonahul:  Gheronda, oricine încearcă să se pregătească atât cât poate, totuși vede că vrăjmașul nu șade, adică de multe ori aduce gânduri rușinoase, blasfematoare, spurcate. Atunci ce să facă, ce se cuvine să facă, cum să le înfrunte?

Gheronda: Ascultă, toți suntem oameni. E, suntem oameni, nu suntem îngeri. Aduce gânduri rușinoase, aduce gânduri de mândrie, aduce și gânduri de osândire a aproapelui, toate. Dar noi trebuie să le luptăm. Odată a venit cineva pe-aici și ne-am luat cu vorba și am ajuns la osândire. Apoi mă duc să slujesc și nu pot să spun rugăciunile. „Bre, ce-oi fi făcut? zic. Stai așa! A venit cutare vecin și am osândit pe unii ierarhi și asta este! Apoi la Liturghie, pe când liturghiseam, zic: Dumnezeule, iartă-mă, Iartă-mă, Dumnezeul meu, am greșit Doamne, Dumnezeule. Pentru cine este „am greșit, Dumnezeul meu”? Este și pentru mine rugăciune de iertare, zic. E, bine, Dumnezeul meu, binecuvântează. Și la sfârșit m-am liniștit și zic: „Acum dacă mai vrei, mai osândește și altă dată”. Mare lucru, mare rău este osândirea! Ei, ca oameni vom greși, fiul meu. Dar ce? Și mărturisirea este o taină, fiul meu.  Eu am făcut numai gimnaziul, nu am mers mai departe. Și i-am scris pe toți colegii mei, pe toți profesorii mei, pe învățătorii de la școala primară până la ultima clasă de gimnaziu. Și când îi pomenesc, câtă bucurie primesc! Știi ce bucurie primesc? Fiindcă îi pomenesc pe cei care m-au făcut om bun. Acum că am destulă vreme de când nu mai merg la Liturghie fiindcă nu mai aud, și vreau să pomenesc iarăși acele nume și puțin câte puțin iarăși mi le amintesc, acești oameni se folosesc. De aceea, fiul meu, vrei să fie mântuit sufletul tău pe degeaba? Cât de multe nume poți, atâtea să pomenești. Mare îndrăznire are epitrahilul, mare îndrăznire. De aceea, fiule, vrei să dobândești starea? Dacă liturghisești și nu plângi, înseamnă că pe undeva ai păcătuit, ai făcut vreo greșeală. Eu toată ziua mă pregăteam pentru vremea Liturghiei. Și când intram la Liturghie, nu mai puteam să-mi opresc lacrimile. Da! De multe ori adică am văzut deasupra pe Sfânta Masă trup mort, ca să zicem așa, ca într-o răpire, trup mort.

Ieromonahul: Eu gheronda, am fost vreme de douăzeci de ani simplu monah. Și este adevărat, când am devenit preot, mi-a venit greu, nu puteam să mă obișnuiesc că sunt preot. Și din ziua când am devenit preot m-a războit diavolul cu gânduri, cu lupte, cu frică, m-a luptat mult cu unele, cu altele.

Gheronda: E, el își face treaba lui. Trebușoara lui, dar și noi ne-o facem pe-a noastră. Acolo, la Preasfânta, să o rogi pe Preasfânta, fiule, fiindcă toți sfinții s-au rugat Preasfintei. Nu se dă nici o harismă de la Dumnezeu omului, decât numai prin mijlocirea Preasfintei.  Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ea împarte harismele în lume, Preasfânta le împarte.

Ieromonahul: Și așa mă miram. Zic, cum diavolul nici de Sfânta Liturghie nu se teme, cu gândurile lui, cu cele rușinoase, cu unul, cu altul...

Gheronda: Nu lipsesc aceste lucruri, fiul meu. Nu lipsesc.

Ieromonahul: E nevoie să le disprețuim.

Gheronda: Să le disprețuim. E, el își face trebușoara lui, trebușoara lui și-o face. Dar noi, pe-a noastră, noi ne facem treaba noastră.