Jean-Claude Larchet (n. 1949) a îmbogățit teologia ortodoxă cu lucrări de mare valoare, consacrate „teologiei bolii”, identificării originii și cauzelor suferințelor, precum și atitudinii și conduitei pe care trebuie să le dobândească adevăratul creștin, în înfruntarea acestora. Una dintre ideile subliniate de către teologul francez este cea referitoare la vocația înaltă și rolul tămăduitor al medicilor, în mod deosebit al celor cu un comportament moral exemplar, de mesageri ai energiilor dumnezeiești vindecătoare. Prin aceștia lucrează Hristos Domnul, Medicul Suprem, de la Care vine adevărata vindecare trupească și sufletească, în această viață și mântuirea, în lumea viitoare.

Medicii – mesageri ai energiilor dumnezeiești

A nu prețui și recunoaște lucrarea medicilor și a nu apela la ajutorul lor, atunci când omul se află în suferință, este contrar duhului Evangheliei și Sfinților Părinți. Însă esențial este a ne încredința deplin lui Dumnezeu și ajutorului Său, care, adesea vine prin oameni și semeni de-ai noștri, medicii fiind unii dintre ei. „Într-adevăr, medicul, atât prin arta sa, cât și prin medicamentele pe care le prescrie, subliniază gânditorul ortodox, nu face decât să pună în lucrare energiile dumnezeiești care au fost răspândite cu generozitate de Creator atât în făpturile creației, cât și în spiritul uman. Medicina și leacurile ei pierd astfel orice caracter profan, prin recunoașterea faptului că ele nu sunt decât mijloace ale Providenței divine care face să strălucească peste toți soarele slavei Sale (Mt 5,45). Departe de a concura sau de a dubla terapeuticile religioase, ele sunt o formă indirectă a acestora și, în final, se arată că nu este decât un singur Doctor: Dumnezeu, deoarece numai prin harul Său, prin puterea Sa, prin virtuțile Sale, prin energiile Sale, medicii, credincioși sau nu, conștienți sau nu, pot acționa spre bine în mod eficient. Prin leacuri, Dumnezeu este Cel ce lucrează; în acest caz, El ne ajută «prin intermediul lucrurilor văzute», zice Sf. Vasile cel Mare. De asemenea, El este Cel cel lucrează prin medic, atunci când acesta operează rațional (logikos); de aceea, scrie Sf. Varsanufie: «În numele Domnuluiu ne încredințăm noi medicii, crezând că El ne va da vindecarea prin el»”.

Precum preotul este un mijlocitor al credincioșilor către Dumnezeu, în ceea ce privește viața lor spirituală și mântuirea, în sens similar, medicul este un mijlocitor al Celui ce este Doctorul Suprem – Hristos Domnul, pentru cel bolnav. Creștinul suferind apelează la medic având convingerea că, mai ales dacă acesta are un caracter moral puternic și o viață creștină înaltă, Dumnezeu va lucra prin știința și arta, prin priceperea și iscusința acestuia, spre vindecarea lui trupească. 

În privința medicilor, teologul francez dorește și le recomandă acestora să se silească a avea o viață creștină pilduitoare, manifestată în dragoste față de Dumnezeu și față de semenii săi, sau cum o spune clar și ferm, „cât despre medicii creștini, cea dintâi caracteristică a atitudinii lor este tocmai sentimentul că, prin ei înșiși și numai prin resursele meșteșugului lor, ei nu pot nimic. De aceea, înainte de a da un diagnostic, ei se roagă lui Dumnezeu să-i inspire și înainte de a prescrie un tratament, ei Îi cer lui Dumnezeu ca aceasta să fie adecvat și eficient, și invocă asupra bolnavului atotputernicia lui Dumnezeu, făcându-se transparenți harului Său regenerator”.

Hristos – Unicul Doctor

La fel de practică este și recomandarea autorului ca acei creștini care sunt încă necăliți duhovnicește să apeleze la medici, dar cei sporiți și îmbunătățiți spiritual să se încredințeze Milostivului Dumnezeu, Care știe ce îi este de folos fiecăruia spre mântuire. „Pentru cel slab, a se arăta doctorului, consideră Jean-Claude Larchet, «nu-i păcat, ci o faptă de smerenie, că fiind mai slab, a avut nevoie să se afrate pe sine doctorului», precum notează Sf. Varsanufie. Însă, ceea ce este cu adevărat esențial este ca, oricând se recurge la medici și la medicamente, să nu se uite niciodată că Dumnezeu este întotdeauna Cel Care vindecă prin ele”. 

Cel sporit spiritual, exersat în luptele duhovnicești, cel desăvârșit „poate să se lipsească de recursul la medicină deoarece pentru el Dumnezeu este totul întru toate, deoarece el tinde spre Dumnezeu în mod direct și unic. De asemenea, și pentru că starea sa duhovnicească îl face în stare fie să sufere boala, fie să dobândească vindecarea de la Dumnezeu. În sfârșit, pentru că el este în stare, în cazul din urmă, să rămână smerit, nedând curs ispitelor mândriei care nu vor întârzia să apară și să-l îndemne să atribuie tămăduirea propriilor sale puteri, să se considere sfânt, să se laude cu minunile sale și să disprețuiască orice ajutor care i-ar veni prin mijlocirea altor oameni. (...) Așadar, din smerenie apelează adeseori sfinții înșiși la medicina profană, în timp ce prin rugăciunea lor, ei ar fi putut obține în mod direct de la Dumnezeu vindecarea bolilor lor sau ale celor ale ucenicilor sau vizitatorilor lor”.

Rugăciune și lacrimi

În toate și mai presus de toate, cel aflat în suferință trebuie să se încredințeze ajutorului și milostivirii dumnezeiești. Iar calea cea mai potrivită o constituie rugăciunea. Sfinții Părinți, subliniază teologul ortodox „îl îndeamnă pe cel aflat în suferință să alerge la rugăciune și să ceară ajutorul lui Dumnezeu, fără de care nu-i alinarea durerilor, nici tăria răbdării lor. În rugăciune, omul se lasă cu totul în voia lui Dumnezeu, aruncând către El toată grija, și dobândește harul, prin care ajunge să biruiască ispitele care se abat atunci asupra lui”.

Însă nu orice fel de rugăciune aduce alinare și vindecare, ci rugăciunea curată, izvorâtă din adâncul sufletului și udată de lacrimile pocăinței. Pe măsură ce înțelege sensul suferinței sale, precum și neputințele sale și limitele științei medicale, rugăciunea bolnavului se spiritualizează și se interiorizează, devine un dialog cu Părintele Ceresc și Medicul Suprem, în care locul cuvintelor este luat de lacrimi și tăcere. Sau, cum explică Jean-Claude Larchet, „bolnavul trebuie, în rugăciunea sa, să ceară ca Dumnezeu să-i dăruiască ceea ce este mai bun pentru el și să se încredințeze voii Sale. Cerând în mod sistematic vindecarea, bolnavul n-ar face decât să dorească împlinirea propriei sale voințe, căci, în mod spontan, această voință tinde spre ușurarea relelor. Or, a pune voia lui Dumnezeu înaintea voii proprii, iată ce poate el învăța în boala sa: a se elibera de această voie, care arată o iubire egoistă de sine, iată ceea ce poate că Dumnezeu vrea încă să-l învețe. Amânându-i vindecarea, spre a-l uni mai strâns cu El, prin conformrea voii lui cu a Sa”. 

Creștinismul este credința iubirii, prin excelență. El îmbrățișează întreaga lume și pe toți oamenii, care sunt „frați” și „surori” întru Domnul, având calitatea de copii preaiubiți ai Aceluiași Părinte Bun și Iubitor. Față de aceștia și citând cuvintele Sfântului Grigorie de Nazianz, teologul francez spune că trebuie să arătăm mult respect și vederație, căci unii dintre aceștia, pe această cale de încercări și necazuri și prin credința și răbdarea lor, ajung la sfințenie, căci îndeamnă Sfântul Grigorie: «Să respectăm boala pe care o însotește sfințenia și să-i cinstim pe cei ale căror suferințe i-au dus la biruință; poate că printre acești bolnavi se ascunde un nou Iov!»”.

De la Părintele Serghie (1903-1987), teologul francez a notat frumosul îndemn: „Fii blând și bun cu toți, că toți sunt în nevoi, bolnavi cu toții. Nu-i nimeni sănătos la suflet. Deși ne pare că le merge bine, de stai să cugeți ce i-a fost hărăzit omului să fie, și ce-a ajuns, nu poți decât să plângi de mila lor, și-a ta. Pe lângă asta, sunt necazurile vieții; numai citește ziarul și-ai să vezi cum omenirea se zbate în chin și suferință.