Zis-a Domnul: Celui care cere de la tine, dă-i; și pe cel ce voiește să se împrumute de la tine, nu întoarce fața ta. Ați auzit că s-a zis: «Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău». Iar Eu vă zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți. Căci, dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veți avea? Oare nu fac și vameșii același lucru? Și, dacă îmbrățișați numai pe frații voștri, ce faceți mai mult? Oare nu fac și păgânii același lucru? Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum și Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este. (Matei 5, 42-48) (Sâmbătă în săptămâna întâi după Rusalii)

În continuarea Predicii de pe Munte, tematizată în săptămâna de după Rusalii, textul rânduit pentru sâmbătă se referă la atitudinea firească față de semeni. Îndemnurile hristice merg în aceeași linie a tinderii spre desăvârșire: unui creștin nu îi este de ajuns „după faptă și răsplată” și „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”, ci caută mai mult, fiind chemat la desăvârșire și la asemănarea cu Dumnezeu. Nu că aceste două vorbe din popor amintite nu ar fi bune, însă ele sunt doar trepte de început pe calea desăvârșirii. 

Având în vedere câte persoane ne cer ajutorul, unele fiind vădit în nevoie, iar altele poate dorind să profite de bunăvoința noastră izvorâtă din porunca biblică, ne punem deseori întrebarea dacă trebuie oricând și oricui să-i răspundem pozitiv. Uneori interlocutorul nu e neapărat un nevoiaș, ci poate leneș, profitor sau poate doar nepriceput. Cerem deseori dovezi care să ne demonstreze starea sa. Ce e de făcut? Sfinții Apostoli erau împotriva ideii de a ajuta orice fel de cerșeală. „Să asude milostenia ta în mâinile tale până cunoști cui dai”, stă scris în Didahia (1, 5), având în vedere că trebuie să ajutăm nu oricum, ci căutând dacă într-adevăr mila noastră e de folos sau, dimpotrivă, ajută dezvoltării unui fenomen urât de secole în societate. Chiar Sfântul Apostol Pavel spune că oamenii sănătoși trebuie să muncească și „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce" (2 Tesaloniceni 3, 10). 

Pe de altă parte, Domnul Hristos spune în ceea ce privește milostenia: „Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” (Matei 6, 3). Dacă citim în context, vedem că El nu Se referă la milostenia dezinteresată sau mai bine zis indiferentă, neutră, ci la faptul de a nu te lăuda cu fapta bună nici înaintea propriei conștiințe. E important totuși, pe măsura puterii noastre, să știm cui oferim și dacă dându-i ceva, îl ajutăm. Însă nu trebuie ignorat nici reversul, adică nu e potrivit să zăbovim în cercetarea la nesfârșit a necesităților cuiva, până când mila noastră ar veni prea târziu. E nevoie de moderație, care e cheia înțelepciunii.

Domnul continuă în tematizarea deschiderii generoase către cel de lângă noi, arătând că Vechiul Legământ prevedea iubirea celui care ne iubește și ura față de cel ce ne urăște. Dar El propune mai mult, poate scandalizând, anume iubirea vrăjmașului. Simpla întoarcere a iubirii, respectiv a urii nu schimbă nimic în lume. În cel mai bun caz, iar asta se întâmplă rareori, reacția noastră pe măsură lasă lumea exact așa cum este. Dar mai adesea reacția noastră duce și ea la o contrareacție într-un șir nesfârșit de fapte, mai ades rele și nedemne de numele de creștin. 

Iisus propune binecuvântarea celor care ne blesteamă, facerea de bine față de cei care ne urăsc și rugăciunea pentru cei care ne fac rele și ne prigonesc. Dar aceste îndemnuri sunt foarte greu de pus în practică. Uneori e posibil, dar sunt cazuri în care fiind grav răniți în suflet ori nedreptățiți de către cineva, ne este efectiv imposibil să ne rugăm pentru acela, nu putem să îi răsplătim cu bine. Rana e mult prea adâncă, prea dureroasă. Iisus ne cere imposibilul, oferindu-Se exemplu și rugându-Se pe cruce pentru cei care nici acolo nu-L lăsau, ci îl batjocoreau spunându-I să facă o minune și să se coboare de pe ea. Dar Iisus a răspuns: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.” (Luca 23, 34).  

Exercițiul iertării nu înseamnă doar imitarea lui Hristos sau respectarea unei porunci impuse de scrierile sfinte. De fapt, iertând, noi înșine ne eliberăm de povara ținerii de minte a răului și astfel câștigăm pentru noi, nu pentru altcineva, pacea lăuntrică. Desigur, nu e un proces ușor, însă el se începe cu iertarea și neținerea minte a relelor mici de zi cu zi. Această iertare zilnică antrenează curățirea inimii. Nu degeaba în rugăciunea „Tatăl nostru”, pe care o rostim de mai multe ori în fiecare zi, spunem: „și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Avem nădejdea că Dumnezeu ne iartă pe măsura propriei noastre puteri de a ierta. Cu aceasta începe drumul spre desăvârșirea la care Hristos ne cheamă, nu că ar fi o pretenție sau un moft elitist, ci însăși natura firii noastre, după cum am fost creați: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48), cuvânt cu care se încheie pericopa acestei zile.