Fără nicio îndoială avem de a face prin textul acesta cu una dintre cele mai concentrate lecții despre mesianitatea Domnului din câte putem citi. În contextul iudaismului din secolul I, apelativul „Fiul lui David” folosit de cei doi orbi (Matei 9, 27)  nu era o simplă formulă de politețe. Acesta reprezenta unul dintre cele mai încărcate titluri politice, naționale și eschatologice ale epocii, legat direct de speranța eliberării Israelului de sub ocupația romană. Titlul strigat de orbi pe ulița de la intrarea în Capernaum își are originea în promisiunea divină făcută Regelui David în 2 Samuel 7, 12-16. Dumnezeu îi promite acestuia că un urmaș din linia sa de sânge va domni pe un scaun de domnie veșnic. După prăbușirea monarhiei iudaice și exilul în Babilon, profeții (precum Isaia, Ieremia și Ezechiel) au reaprins această speranță. Ei au vestit venirea unei „Odrasle” din rădăcina lui Iesei (tatăl lui David), care va instaura o eră de dreptate și pace. În timpul vieții pământești a lui Iisus, Iudeea se afla sub stăpânirea dură a Imperiului Roman. În mentalitatea colectivă a vremii, „Fiul lui David” era așteptat sub forma unui Mesia războinic și implicat în politic. Un soi de Eliberator militar. Poporul evreu aștepta un rege puternic, asemenea strămoșului său David, care să zdrobească armatele păgâne (romane) și să restaureze independența națională a Israelului. Din acest motiv, utilizarea publică a titlului era extrem de periculoasă. Ea putea declanșa oricând o revoltă armată și atrăgea imediat atenția guvernatorului roman (Pilat din Pont) și a dinastiei Irozilor, care își vedeau autoritatea amenințată. Era o culpă ce te putea transforma în deținut politic. Pe lângă dimensiunea militară, în perioada dintre Vechiul și Noul Testament (reflectată în texte precum Psalmii lui Solomon sau scrierile de la Qumran), a apărut și o asociere între Fiul lui David și autoritatea asupra bolilor sau a spiritelor rele. Solomon, fiul direct al lui David, era considerat în tradiția populară iudaică drept patronul înțelepciunii, al medicinei și al exorcismului.

În ce constă conținutul, paradoxal, al strigătului orbilor? Strigătul lor îmbină ambele nuanțe. Ei cer „milă” (vindecare), dar folosesc un titlu regal. Ei recunosc că Iisus deține autoritatea legitimă de a guverna și de a restaura creația, începând nu cu eliberarea politică, ci cu eliberarea omului din robia bolii. În versetul 30, Iisus le poruncește cu strictețe orbilor vindecați: „Vedeți, nimeni să nu știe”. Această reacție este direct legată de contextul istoric al titlului. Dacă mulțimea entuziasmată ar fi preluat titlul de „Fiu al lui David”, ar fi încercat să Îl proclame pe Iisus rege pământesc cu forța (așa cum se menționează și în Ioan 6, 15). Porunca tăcerii- numită dese ori „de menținere a tainei mesianice” – are în vedere corectarea perspectivei. Iisus a dorit să reanalizeze și să corecteze acest titlu. El era într-adevăr Fiul lui David, dar Împărăția Sa nu era din această lume. El a venit să cucerească păcatul și moartea, nu garnizoanele și drumurile romane.

Evanghelia din Duminica aceasta, a 7-a după Pogorârea Duhului Sfânt, ne pune în față o oglindă duhovnicească de o profunzime cutremurătoare. Ea ne scoate din zgomotul lumii și ne așază pe ulițele prăfuite ale Capernaumului, acolo unde doi oameni care trăiau în întuneric fizic devin, dintr-odată, profesorii noștri de teologie și de credință. Să ne oprim privirea asupra primului detaliu din text: doi orbi Se țin după Iisus strigând: „Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David!”. Am înțeles, sper, că titlul de „Fiu al lui David” era cel mai înalt titlu regal. Era numele pe care poporul Îl păstra pentru Mesia cel așteptat, pentru Cel care avea să schimbe istoria. Și iată paradoxul: cărturarii, fariseii, cei care aveau ochii sănătoși și citeau Scripturile zi de zi, Îl vedeau pe Iisus și Îl considerau un simplu tâmplar din Nazaret sau, mai rău, un răzvrătit. În schimb, acești doi oameni, care nu văzuseră niciodată lumina soarelui, Îl văd pe Iisus cu ochii inimii așa cum era El cu adevărat: Împăratul și Mântuitorul lumii.

Cât de des nu ni se întâmplă și nouă la fel! Avem ochi trupești, vedem frumusețile lumii, vedem peisaje, tehnologie, chipurile celor dragi, dar suntem adesea complet orbi la prezența lui Dumnezeu în viața noastră. Suntem orbi când nu vedem suferința aproapelui, suntem orbi când nu vedem propriile noastre păcate, dar judecăm cu ușurință pe ceilalți. Orbirea celor doi din Evanghelie a fost binecuvântarea lor, pentru că i-a smerit și i-a făcut să caute Adevărata Lumină.

Observați pedagogia Domnului. El nu îi vindecă pe drum. Îi lasă să strige, îi lasă să Îl urmeze până în casă. De ce face asta Dumnezeu, Cel care știe suferința noastră înainte ca noi să o spunem? Pentru că Iisus nu este un magician care împarte minuni trecătorilor pentru a impresiona mulțimea. El caută o relație personală. El vrea ca dorința lor să se coacă, să devină o mărturisire matură. Iar când intră în casă, îi întreabă direct: „Credeți că pot să fac Eu aceasta?”. Ei răspund simplu, fără ezitare: „Da, Doamne!”. Iar răspunsul Mântuitorului ar trebui să ne rămână întipărit în inimi pentru tot restul vieții: „După credința voastră, fie vouă!”. Acesta este un avertisment și o promisiune în același timp. Dumnezeu nu toarnă harul Său cu sila într-o inimă închisă sau îndoielnică. Măsura minunii în viața noastră este măsura credinței noastre. Dacă mergem la rugăciune cu jumătate de inimă, zicând „să vedem dacă se întâmplă ceva”, plecăm cu mâinile goale. Dar dacă venim cu credința curată a acestor orbi, întunericul din viața noastră se risipește.

Cea de-a doua minune din text ne prinde și mai mult în această plasă a înțelesurilor adânci. Un mut demonizat este adus în fața Domnului. Dacă orbii puteau măcar să strige și să își ceară vindecarea, acest om era într-o izolare totală. Nu se putea exprima, nu putea cere ajutor, era complet legat de puterea celui rău. Iisus alungă demonul, iar mutul începe să vorbească.

Aici vedem din nou două reacții care se repetă până în zilele noastre. Mulțimea se minunează și dă slavă lui Dumnezeu. Fariseii, însă, împietriți de invidie, spun: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. Cât de înfricoșătoare este această orbire a sufletului! Să vezi binele curat, să vezi un om eliberat din suferință și tu să spui că este lucrarea diavolului. Aceasta este hula împotriva Duhului Sfânt – refuzul încăpățânat de a primi lumina, chiar și atunci când ea îți strălucește în fața ochilor.

Evanghelia se încheie arătându-ne că Iisus nu S-a oprit acolo. El străbătea toate cetățile și satele, învățând, propovăduind Împărăția și vindecând orice boală și orice neputință în popor. Domnul nu obosește niciodată să ne caute. El trece și astăzi prin parohiile noastre – comunitățile noastre de credință și cultură – prin viața fiecăruia dintre noi. Și a tuturor laolaltă. Să ne întrebăm simplu: unde ne aflăm noi în acest text? Suntem noi asemenea orbilor, gata să strigăm după ajutorul Domnului chiar și atunci când ni se pare că El nu ne aude imediat? Avem noi curajul să Îi spunem „Da, Doamne, cred că Tu poți reda lumină vieții mele și vorbire curată mărturiei mele”? Sau, din păcate, ne asemănăm uneori cu fariseii, găsind scuze, cârtind și privind cu ochi răi binele care se întâmplă în jurul nostru? Să Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu, Cel care a deschis ochii orbilor și a dezlegat limba mutului, să atingă și inimile noastre. Să vindece orbirea mândriei noastre, să ne dezlege limba de la bârfe și cuvinte deșarte și să o rânduiască spre rugăciune și laudă. Ca astfel, văzând cu ochii credinței minunile Lui din viața noastră și din viețile celorlalți, să Îi putem da slavă în toate zilele vieții noastre.