Odată, a venit un călugăr din altă mănăstire să-l vadă pe acest cuvios monah. Deci, intrând în atelier, i-a zis: 

 ̶  Părinte Damian, am auzit de sfinţia ta şi am venit să te văd. 

Iar bătrânul, slab şi firav la trup, s-a învârtit încet împrejur în faţa lui, apoi i-a răspuns: 

 ̶  Iată, m-ai văzut! Şi, tăcând, s-a apucat iarăşi de lucru. 

Într-o zi, i-a spus stareţul mănăstirii: 

 ̶  Părinte Damian, toţi călugării mai ies afară din chilii, se recreează, admiră frumuseţea naturii, ascultă cântecul păsărilor din pădure, stau de vorbă unii cu alţii. Numai sfinţia ta nu ieşi deloc din chilie. Stai tot timpul cu ochii în jos şi fugi de oameni. 

 ̶  Părinte stareţ, eu am ogorul meu de prăşit. Eu din el trăiesc, din el îmi plătesc datoriile, îmi achit hrana şi chiria. Că pentru asta am venit aici, să-mi achit toată datoria. Deci, cum să ies afară, dacă nu mi-am terminat ogorul de lucrat?

Altădată, spunea ucenicului său: 

 ̶  Dacă eşti sănătos şi nu te osteneşti, cu siguranţă că eşti şi păcătos. 

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 621)