Alt ucenic l-a întrebat odată pe părintele cum fusese viaţa în închisoare. Părintele Marcu i-a arătat mai întâi capul său, pe care se vedeau multe semne şi urme de lovituri. Apoi i-a spus: „Uite, vezi ce făceau ăştia? Mă luau de păr şi mă izbeau cu capul de pereţi. Odată, pe când cel ce mă ancheta mă izbea cât putea cu capul de perete, a strigat alt anchetator din camera vecină, neştiind ce face acesta cu mine: «Ce faci acolo, măi? Cu ce dai în perete? Vrei să-l spargi?»”. Şi după toate acestea, părintele a rezistat (încât se şi mirau aceia cum de mai e sănătos) şi a ieşit de acolo cu mintea limpede.

În închisoare, Părintelui Marcu i-au căzut unghiile şi dinţii. După un timp, unghiile i-au crescut la loc. Un doctor de acolo, care l-a consultat, i-a zis: „Dumneata n-ai avut trup de carne, ci de fier”.

Părintele Marcu a lucrat ca deţinut şi la Bicaz, unde erau puşi în cele mai periculoase locuri. Multora le era frică şi să iasă din lagăr la muncă. Protestau, uneori chiar plângeau de frică. Dar părintelui nu-i era teamă, ci chiar avea curaj; aceasta, de când avusese un vis în care se făcea că stătea pe trompa unui elefant, care îl legăna uşor. Iar unii dintre deţinuţi cereau să lucreze în echipă cu dânsul, zicând: „Merg cu nea Costică, pentru că unde este el, acolo este şi Dumnezeu!”.

Mulţi dintre cei închişi în lagăr ziceau că trebuie să-i saboteze pe cei aflaţi la putere, să lucreze cât mai puţin etc. Părintele Marcu nu era de acord cu ei şi le spunea: „Iertaţi-mă, vă rog; voi faceţi ce vreţi, eu însă consider aceasta ca pe un canon pentru păcatele mele” .

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 766-767)