Preacuvioase Părinte, ce așteaptă Dumnezeu de la om?

Dumnezeu a încredințat, a dat fiecăruia niște talanți. Unuia i-a dat cinci, altuia - doi, altuia - unul. Ceea ce Dumnezeu vrea de la noi este ca noi să ne cunoaștem acești talanți, să ni-i punem în negoț și să lucrăm cu ei, ca să-L bucurăm pe Stăpânul nostru, Care ne-a dat nouă cinste atât de mare. Ne-a chemat să lucrăm poruncile Lui, ne-a chemat să înmulțim acești talanți pe care ni i-a dat atunci când ne-a chemat în această viață.

Omul, ca să-și cunoască acești talanți, trebuie să-și cunoască propria vocație, propria menire. Or sunt mulți care nu s-au identificat încă cu propria vocație și nu au înțeles gândul pe care l-a avut Dumnezeu atunci când i-a chemat în această viață. Este o mare cinste pentru noi oamenii că am fost chemați ca, în această zi de lucru pe care o numim viață, să fim împreună-lucrători cu Dumnezeu la mântuirea noastră. Dumnezeu vrea să ne vadă că, cu bucurie, cu responsailitate Îl chemăm în ajutor, ca să fie alături de noi, ca să împlinim poruncile Lui.

De viața noastră atârnă și mântuirea celorlalți

Este o mare cinste și totodată o mare responsabiilitate că Dumnezeu a lăsat ca, de modul în care ne desfășurăm această lucrare, să atârne chiar și mântuirea celorlalți. Pentru că vrând sau nevrând, noi, toți oamenii, influențăm – pozitiv sau negativ – mântuirea celorlalți oameni. Și mai ales monahii, care sunt ținta multor priviri. Mulți care vin privesc la viața monahilor pentru că îi văd ca pe un exemplu.

Toți oamenii, toți creștinii ar vrea ca monahii să fie un exemplu. Și când se întâmplă lucrul acesta, acest aspect are un rol pozitiv și constituie un mare impuls și o mare încurajare pentru cei care au astfel de așteptări. Când nu se întâmplă lucrul acesta, oamenii rămân dezamăgiți, dacă nu chiar smintiți. Și asta este o mare pagubă și pentru cei care se smintesc, și pentru cei care smintesc.