Adevărul este că credinţa creştină i-a învăţat dintotdeauna pe oameni să muncească.

Apostolul Pavel scrie: cine nu munceşte să nu mănânce. Însă credinţa noastră ne-a învăţat să muncim ceea ce trebuie, nu ceea ce nu trebuie....

Credinţa noastră propovăduieşte nu numai munca, ci, împreună cu ea, frica de Dumnezeu, şi milostivirea, şi dragostea frăţească. Când munca este despărţită de toate celelalte care o fac nobilă şi vrednică de om, şi este legată doar de ban, atunci ea, ca orice blestem, aduce lumii pustiire nu mai puţin decât deplina nelucrare. Eu nu pot crede în ruptul capului că munca, oricât de multă ar fi, poate fi primejdioasă pentru oameni dacă este nedespărţit unită cu frica de Dumnezeu, cu milostivirea şi dragostea frăţească. Nu este binecuvântată nici munca dolaromanului, nici milostenia leneşului. Legea lui Hristos în întregul ei – nu poruncile separate – reprezintă desăvârşirea, ca un pom cu multe ramuri şi roade, nu o singură ramură tăiată ce se usucă. Să ştii că legea lui Hristos e piatră neclintită, stâncă de mântuire. Când oamenii se coboară de pe această piatră, vin mulţi dătători de legi şi multe legi, care sunt strâmbe şi se bat cap în cap. Şi tocmai acesta – aceşti mulţi dătători de legi din capul lor, împreună cu legile lor – este nisipul pe care atunci când este construită casa societăţii omeneşti este cu neputinţă, după cuvintele lui Hristos, ca ea să nu se strâmbe şi să nu cadă.

(Episcopul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2002,  pp. 167-168)