Pentru fiecare dintre noi, lucrul mântuirii este universal şi sfânt. Ne mântuim totdeauna prin „aproapele”, numai prin „aproapele”. Fraţii noştri sfinţi, văzuţi şi nevăzuţi, ne sprijină şi ne călăuzesc pe calea mântuirii; ne călăuzesc prin harul care vine din rugăciunile lor; ne păzesc prin jertfele lor pe care le fac pentru noi, prin lacrimile lor pe care le varsă pentru noi, prin credinţa lor pentru noi, prin iubirea lor către noi.

Pe drumul nostru cel greu către mântuire, când din slăbiciunea omenească ne prăvălim în păcat, ei ne sfătuiesc şi ne îndreptează. Când cedăm şi ne pierdem puterile, când „puţinătatea sufletului” ne loveşte inima, ei ne întăresc şi ne mângâie. Când ajungem neputincioşi, când slăbim în lupta duhovnicească, când ne împiedicăm, când ne împleticim şi  ne clătinăm, ei ne ajută şi ne întăresc. Când suntem târâţi în patima mâniei şi a supărării sau în orice altă patimă, ei ne suportă cu răbdare, cu rugăciune şi cu sfinţenie.

Şi tot ceea ce fac ei pentru noi de dragul lui Hristos, suntem şi noi datori să facem pentru alţii. Şi astfel vom plini legea dumnezeiască a lui Hristos. Pentru că iubirea lui Hristos ne împinge să trăim pentru ceilalţi, mântuindu-ne pe noi înşine prin grija evanghelică pe care o arătăm către ceilalţi.

(Arhimandritul Justin Popovici, Epistola întâia către Tesaloniceni, Editura Bizantină, București, 2005, p. 130)