Luna iunie a acestui an omagial euharistic cuprinde cinci duminici. Să vedem, împreună, ce ne-ar putea învăţa ele despre spovedanie şi împărtăşanie.

Dumnezeiasca protecţie

Întâia duminică a acestei prime luni de vară ne pune înainte pericopa evanghelică numită Rugăciunea lui Iisus (Ioan 17, 1-13). Spovedania mai este numită şi taina pocăinţei, adică a întoarcerii noastre către Dumnezeu. În această întoarcere suntem tentaţi să vedem un soi de îngenunchere a robului fugar ce s-a întors către Stăpânul său. Ne este greu să pricepem că a ne poziţiona ca "robi ai Domnului" nu este decât o mişcare ce ne asigură deplina libertate, şansa de a deveni dumnezei după har. Dar această întoarcere are o componentă extrem de importantă, ea ne asigură nouă protecţie. În cuvântul Său către Dumnezeu Tatăl, Mântuitorul spune: "Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura" (Ioan 17, 12). A pierit doar cel ce s-a încăpăţânat să piară - Iuda, cel ce a respins iubirea Domnului şi a ales să-L vândă şi, ulterior, să se sinucidă. Dar toţi, inclusiv Iuda, au putut beneficia de aceeaşi protecţie dumnezeiască. Aşadar, îngenunchind sub epitrahilul duhovnicului, noi ne plasăm sub paza sau sub ocrotirea Domnului. Pocăinţa este şi acceptarea, de bună voie, a acestei ocrotiri părinteşti a lui Dumnezeu. Această "pază a lui Dumnezeu" nu este doar o scoatere a noastră din calea vrăjmaşilor diavoli, ca un soi de menajare a vulnerabilităţii noastre. Părinţii care-şi protejează excesiv copiii, nelăsându-i nici un pas în afara unei "arii protejate", nici măcar atunci când aceştia cresc mari, practic îi condamnă la neputinţă. Nu asta se întâmplă în relaţia noastră cu Părintele ceresc. "Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi" (Ioan 17, 11) - sunt cuvintele prin care Domnul ne arată care este finalitatea acestei protecţii. Noi creştem şi devenim una cu Dumnezeu într-o legătură similară celei care există între cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Acest lucru îl realizează mai cu seamă împărtăşania, când se uneşte fiinţa noastră cu Trupul şi cu Sângele Domnului.

Ne judecăm şi nu mai suntem judecaţi

Anul acesta, a doua duminică a lunii iunie este chiar Duminica Mare, când prăznuim Pogorârea Duhului Sfânt (lectura evanghelică se face de la Ioan 7, 37-53; 8, 12). În această pericopă, citim cum Nicodim Îi ia apărarea lui Iisus cel numit Nazarineanul, înaintea fariseilor care voiau să-L prindă: "Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut?" (Ioan 7, 51). Vedem că, până şi în Legea Vechiului Testament, conta ce avea omul de spus. Orice judecată se pronunţa după ce acesta era ascultat. Cu atât mai mult contează acum ce are omul de spus. Dacă la spovedanie ne judecăm pe noi înşine, mărturisindu-ne păcatele, nu vom  mai avea de ce să fim acuzaţi la Înfricoşătoarea Judecată. Atunci, demonii se vor strădui să pună mâna pe sufletele noastre, invocând situaţiile în care am făcut voia lor. Dar dacă noi am mărturisit, la scaunul de spovedanie, această cădere a noastră, dacă am primit dezlegare şi ne-am străduit să nu mai cădem, atunci aceşti vrăjmaşi ai noştri vor fi reduşi la tăcere. Nu vor mai avea de ce să ne "agaţe", să ne tragă cu ei, în căderea lor. Pentru a lua o astfel de decizie, de a ieşi de sub influenţa duhurilor răutăţii, nu trebuie să aşteptăm un timp anume. Evanghelia invocată mai sus ne relatează: "Iar în ziua cea din urmă - ziua cea mare a sărbătorii - Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea" (Ioan 7, 37). Noialegem a ne întoarce, prin pocăinţă, la Dumnezeu şi a ne strădui să ne împărtăşim cu sfintele taine. "Dacă însetăm" de viaţa cea adevărată, nu trebuie să aşteptăm anumite soroace (că e post sau că e o anumită zi): să-L cerem şi - doar având binecuvântare şi cu bună rânduială - să ne apropiem apoi de Domnul care se comunică nouă euharistic.

De dragul lui Hristos

În Duminica Tuturor Sfinţilor (cu lecturi de la Matei 10, 32-33; 37-38 şi 19, 27-30), ni se spune, între altele: "Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri" (Matei 10, 32). Spovedania se mai numeşte şi mărturisire. Înţeleg, astfel, de aici, că spovedania o fac şi de dragul lui Hristos, pentru că vreau să fiu cu Dumnezeu. Eu mărturisesc ceea ce m-a despărţit de El, unde am greşit eu în relaţia cu Dânsul. Atunci când ai rănit persoana iubită şi nu mai ai nici un contact cu ea, ceri unei rude sau unui prieten comun să intervină. Tot aşa cer duhovnicului să fie martor al întoarcerii mele la Hristos, să mijlocească împăcarea mea cu El; iar Domnului Îi cer, de asemenea, să fie martor al întoarcerii mele la Dumnezeu-Tatăl. Nu te poţi însă bucura de această sfântă împăcare şi să te împărtăşeşti de iubirea lui Dumnezeu dacă porţi ură, ţii minte răul sau nu binecuvintezi pe vrăjmaşi. De aceea ne spune Domnul: "şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 38). Nimeni nu este, aşadar, vrednic a se împărtăşi dacă nu se aseamănă lui Hristos în a ierta şi a nu primi în inimă răul faţă de aproapele.

Să ne "dregem" viaţa noastră?

Prima duminică de după Duminica Tuturor Sfinţilor este dedicată Sfinţilor Români (Matei 5, 14-16; 10, 32-33, 17-18, 22) şi Chemării primilor apostoli (Matei 4, 18-23). Când i-a chemat la apostolat pe "fiii tunetului" - pe Iacov şi pe Ioan -, aceştia îşi dregeau mrejele (cf. Matei 4, 21). Ei nu au cerut răgaz şi îngăduinţă de a termina lucrul lor, ci "îndată au mers după El". Şi noi am vrea, adesea, doar să "dregem" viaţa noastră prin spovedanie şi împărtăşanie. Să o reparăm, să o peticim, doar ca să putem să o luăm de la capăt. Ca duhovnic, am sesizat această ispită a celui care vine să se spovedească şi să se curăţească doar pentru ca să scape de un necaz sau de o boală anume. Dar, imediat ce viaţa lor se "repară" la acel capitol, ei îşi văd mai departe de ale lor ca mai înainte, adică fără Dumnezeu (nu spune că "se drege" alcoolicul după o beţie cruntă, doar pentru ca să o ia de la capăt?). Dacă vom învăţa să nu mai "dregem" nimic, ci să lepădăm cu totul viaţa noastră, vom primi mreje noi, cu care vom pescui lucruri dumnezeieşti. A nu ne mai centra pe viaţa noastră, ci a trăi hristocentric, iată ce ne aduce corecta raportare la lume, în ansamblul ei. Iar a te uni cu Hristos euharistic - căci doar aşa devine El centrul vieţii noastre - nu înseamnă a deveni un soi de superman, care pluteşte pe deasupra tuturor. Dimpotrivă, înseamnă a dobândi acea dragoste care nu mai poate fi învinsă de josnicia şi de ura lumii. "Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui" (Matei 10, 22).

Fără de griji?

Ultima duminică a lunii iunie 2014 este dedicată cuvintelor despre grijile vieţii (Matei 6, 22-33). Mântuitorul ne învaţă că "luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!" (Matei 6, 22-23). Mintea noastră, dacă este curăţită prin spovedanie, ajută la curăţirea întregii fiinţe. De multe ori, în procesul de curăţire, de despătimire, ne vin în minte multe lucruri urâte, unele pe care nu le bănuiam că ar fi în noi, altele despre care nu ştiam că sunt atât de puternice. Când se curăţă fundul unui iaz, se tulbură apa de mizeria care iese la suprafaţă şi, pe moment, este mai murdară ca înainte. Dar, după procesul de curăţire, ea se linişteşte şi devine mult mai limpede, fiind curată până în adânc. Aşa este şi cu fiinţa noastră. Pe măsură ce ne tot spovedim şi ne cuminecăm, tot ies afară lucruri care s-au "depus" în straturi de răutate şi în răni peste răni. Spovedania şi împărtăşania scot la lumină pe cele ascunse - întunecate! - ale vieţii noastre. Chiar şi pe cele care au fost săvârşite de noi în fragedă pruncie şi pe care nu le mai putem accesa cu puterile noastre...

Tot în această pericopă suntem îndemnaţi la a "nu duce grijă" de nimic. Dar a trăi "fără de griji" nu înseamnă a lenevi. Spune Domnul: "Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?" (v. 31). Nu avem, într-adevăr, a ne consuma - a ne stresa! - cu cele pământeşti, asta este sub demnitatea noastră de oameni creaţi după Chipul lui Dumnezeu. Ci suntem chemaţi la ceva cu mult mai înalt: să ne străduim, cu toate puterile, a ne îmbrăca în Hristos, a mânca Trupul Său şi a bea Sângele Său. Lepădăm grijile vieţii ca să ne îngrijim de dobândirea Vieţii!