„Toți caută ale lor, nu ale lui Iisus Hristos” (Filipeni 2, 21)

Împărăția lui Dumnezeu e asemenea unui învățător vestit care a deschis o școală. Și multă lume auzind s-a dus la dânsul.

Primul intrat în biroul lui îi ceru bani de lemne. Al doilea, să pună o vorbă bună pe lângă primar pentru el. Al treilea, să-l ajute cu un copil bolnav. Și tot așa până la ultimul... Nimeni nu părea conștient de faptul că acel om era totuși un învățător care deschisese o școală, nu un om de afaceri sau un politician ce inaugurase o asociație filantropică sau un partid.

Bunătatea lui Hristos față de suferinzi a fost totdeauna o chestiune personală, pe care oamenii au încercat și tot încearcă de două milenii să o transforme într-o industrie.... În școala lui Hristos se predă blândețea și smerenia inimii. O școală a inimii adânci. De care omul nici nu știe și la care n-are acces fără Hristos. Trebuie să-L creadă și să se lase pe mâna Lui, ca să i-o descopere și să i-o cultive. Iar în acest proces de învățare singurul material didactic eficient este crucea.

Raportată la lumea de azi, școala lui Hristos pare inutilă, dacă nu chiar periculoasă. A fi blând într-o lume a concurenței și smerit într-o lume a stimei și afirmării de sine, e autosabotaj psihologic, social și economic. Numai că blândețea și smerenia inimii adânci, nu sunt pentru lumea asta și nici nu mărturisesc această lume. Sunt necesare doar pentru că fără ele nu obții viză de Împărăția Cerurilor, și cu atât mai puțin cetățenia. Și ele sunt aici, în această lume, mărturia că Împărăția lui Dumnezeu nu e o figură de stil, o sintagmă spirituală sau visul unui dulgher cu aptitudini paranormale. Ci însăși lumea aceasta, dar cu alt duh, cu altă lumină și cu alt fel de oameni în acea lumină.

Și fără o fărâmă din blândețea și smerenia lui Hristos, concurența ajunge la crimă, iar stima și afirmarea de sine devin patologie psihiatrică. Pe Cruce ar fi trebuit să moară visele noastre, pentru a trăi în noi, visul Lui. Dar din creștinismul  nostru cotidian visul Lui s-a șters aproape complet... Am fost chemați de Hristos să biruim lumea, nu să trăim în ea. Știu, sună nebunește. Dar e tocmai nebunia crucii de care vorbea Apostolul Pavel.

Scriu aceste rânduri cu amărăciune, după ce am participat la o întâlnire parohială, să vorbim despre Cruce la sărbătoarea Înălțării ei. Din discuții a reieșit, fără intenție dar limpede, că singurul aspect legat de Cruce de care suntem sincer interesați noi, creștinii, nu e la urma urmei, decât cum să scăpăm de ea. 

Aici trebuie să mă explic. Participanții aveau probleme de care doreau ca Dumnezeu să-i izbăvească. Lucru profund uman, dar nici măcar superficial creștin. Asta vor membrii tuturor religiilor. Până în acest punct nu putem vorbi încă de creștinism. Este religie în genere. Chiar și un ateu așteaptă asta de la știință și progres, idolii lumii contemporane. Numai că în creștinism, rolul problemelor pe care Dumnezeu îngăduie să le avem, nu este să le rezolvăm, ci să ne rezolve. Practic, noi suntem problema pe care Dumnezeu vrea s-o vindece cu ajutorul problemelor noastre. În creștinism, omul este singura problemă pe care o are Dumnezeu de rezolvat.

De aceea, Dumnezeu lasă problema pe care o avem să ne răstignească, să ne pătrundă ca un cui prin carne, prin creier, prin inimă și prin oase. Prin trecutul și prezentul vieții noastre. Să fie o sabie care ne străpunge sufletul și toate mișcările lui. Până rana e destul de profundă ca să ajungă la veninul Șarpelui celui vechi, acel venin care-și arată efectul cel mai subtil tocmai în prioritatea pe care o au problemele noastre față de problema lui Dumnezeu. Noi am făcut, prin ierarhia priorităților noastre, ceea ce Vrăjmașul n-a reușit (decât acum prin noi): să ne așezăm mai presus de Dumnezeu.

Numai Crucea poate păstra ordinea divină a priorităților: Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu... Iar calea mântuirii, e numai cea care duce de la mândrie la smerenie. Și nimeni nu poate străbate această distanță decât prin Cruce.

Se spune că o mână de rugători ține lumea. Probabil că e vorba de singurii creștini ce mai sunt interesați de acel „unic lucru necesar” pe care vrea să-l dea Hristos lumii, nu de mulțimea lucrurilor pe care le vrea lumea de la Hristos. Probabil că lumea își pierde sensul iar biserica, rostul lucrării ei, odată cu dispariția acestei specii de creștini. Căci suntem de două milenii, calitativ nu cantitativ, o specie pe cale de dispariție; o dispariție de la care Dumnezeu ne-a salvat întotdeauna prin Cruce...

Când n-a mai făcut minuni, când n-a mai rezolvat problema sanitară sau pe cea a pâinii, când și-au pierdut orice nădejde că le va rezolva toate problemele, oamenii au strigat: Nu e bun de nimic! Luați-l și răstigniți-L...

Ignorând, astfel, singurul motiv pentru care ar trebui să-l iubească: pentru că El e singurul prieten adevărat pe care, fiecare dintre noi, îl are în lăuntrul lui. Dar asta e o luciditate pe care o poate da doar nebunia Crucii...