Viața Sfântului Mucenic Abo, ocrotitorul orașului Tbilisi

Vieţile Sfinţilor

Viața Sfântului Mucenic Abo, ocrotitorul orașului Tbilisi

    • Viața Sfântului Mucenic Abo, ocrotitorul orașului Tbilisi
      Viața Sfântului Mucenic Abo, ocrotitorul orașului Tbilisi

      Viața Sfântului Mucenic Abo, ocrotitorul orașului Tbilisi

„Când Dumnezeu a binevoit să mă despartă de neamul meu și să mă călăuzească spre împărăția Fiului Său, Iisus Hristos, am lăsat religia musulmană născocită de oameni și am urmat Adevărul descoperit de Dumnezeu. Nu ascund, așadar, că acum sunt creștin. Cred în singurul Dumnezeu adevărat, Cel în Treime, și m-am botezat în numele Lui.”

De la Bagdad la Kartala

În secolul al VII-lea, când Georgia se afla sub ocupația musulmanilor arabi, voievodul Kartalei, Nerses, fiul lui Adarnase Kuropalat, a fost vorbit de rău de niște dușmani ai lui către emirul stăpânitor Abul Mula și a fost chemat la Bagdad, capitala califatului arab al Avasidilor. Când a ajuns acolo, a fost aruncat în temniță, fiind eliberat trei ani mai târziu, după moartea lui Abul Mula, de către fiul și urmașul ultimului Lagdan.

În perioada aceea trăia la Bagdad un fabricant de arome, Abo, care era credincios islamului și bun cunoscător al cărților mahomedane. Cu ajutorul proniei Preabunului Dumnezeu, tânărul arab l-a cunoscut pe domnitorul proaspăt eliberat al Kartalei, care, după cum se pare, era un om deosebit, înzestrat cu multe harisme duhovnicești. Atât de mult l-a impresionat pe Abo personalitatea lui Nerses, încât a hotărât să-l urmeze în țara lui și să intre în slujba sa.

La Kartala, Abo, datorită virtuților lui, a câștigat dragostea și respectul tuturor. În timpul liber învăța limba georgiană. Și după ce a învățat-o bine, s-a dedicat studiului sfintelor cărți ale Vechiului și Noului Testament. De asemenea, când putea mergea la bisericile Domnului, participa la slujbele creștine, asculta cu luare-aminte cântările și predicile, îi întreba pe preoți despre credința ortodoxă și discuta cu georgieni evlavioși. Astfel, încet-încet, mintea i s-a luminat, inima i s-a umplut de cucernicie și sufletul său a crezut că Hristos este Dumnezeu și Mântuitorul lumii. Cu toate acestea, n-a lăsat să se vadă îndată convertirea sa. Postea și se ruga, cerând prilejul cel mai bun pentru a se boteza, deoarece îi era teamă de mahomedani, care se ridicaseră iarăși împotriva lui Nerses și-l obligaseră să părăsească Kartala.

Botezul din Hazaria

Nerses, după ce a trecut prin strâmtoarea Darial din Osetia cu trei sute de oameni, între care se afla și fericitul Abo, și-a continuat drumul spre nord, unde trăiau hazarii. Împăratul hazarilor i-a primit cu ospitalitate pe georgieni. I-a găzduit și le-a oferit hrană și haine. Abo, văzând că acolo nu este amenințat de credincioșii lui Mahomed, și-a împlinit în sfârșit sfânta lui dorință: a fost botezat în numele Sfintei Treimi de un preot foarte evlavios și a devenit mădular al trupului lui Hristos, al Bisericii. În Hazaria trăiau atunci mulți creștini, care Îl slăveau nestânjeniți pe Domnul. De aceea Abo și-a mărturisit fără teamă credința lui în adevăratul Dumnezeu.

În Abhazia

Peste puțin timp, Nerses i-a mulțumit împăratului hazarilor pentru ospitalitatea sa și a plecat împreună cu însoțitorii lui spre Abhazia. Acolo își trimisese deja mama, soția și copiii, pentru a-i pune la adăpost de primejdia mahomedană.

Trei zile de drum obositor prin regiuni idolatre au străbătut până la granița Abhaziei și au ajuns cu toții, cu harul lui Dumnezeu, întregi și sănătoși.

Domnitorul creștin al țării i-a primit cu multă bucurie. Iar Nerses, regăsindu-și familia lui dragă, i-a mulțumit cu recunoștință Domnului.

Abo cel luminat prin botez a petrecut în post toată perioada celor trei zile de drum. Însoțitorii lui, plini de uimire, le-au spus despre convertirea și evlavia lui domnitorului și episcopului Abhaziei. Și aceia, considerând că prezența lui în țara lor este o sfântă binecuvântare, îl invitau deseori la ei și discutau cu el despre Hristos, despre legea dumnezeiească și despre mântuirea sufletului.

Iar Abo, văzând marea credință și adânca evlavie a creștinilor abhazieni, a fost cuprins de râvnă dumnezeiască și s-a hotărât să se dedea nevoinței tăcerii. Astfel, din ziua pomenirii Sfântului Antonie (17 ianuarie), vreme de trei luni, până la strălucita sărbătoare a Paștilor, s-a nevoit sever în deplină izolare, tăcere, post și rugăciune, supunându-și trupul tânăr duhului său iubitor de Dumnezeu și îndepărtând cu ajutorul lui Dumnezeu atacurile celui viclean.

Întoarcerea la Tbilisi

În anul 786 califul Lagdan i-a lăsat cu acte administrarea Kartalei nepotului său, Nerses Ștefan, fiul lui Gurghenie. Ștefan, trimițând soli, l-a rugat pe calif să îngăduie întoarcerea unchiului său în Georgia. Lagdan a acceptat cererea noului domnitor. Îndată ce Nerses a primit vestea îmbucurătoare, s-a pregătit cu mare dorire pentru a se întoarce.

Atunci conducătorul Abhaziei l-a chemat pe fericitul Abo și l-a sfătuit să nu meargă în Georgia, care era condusă de necredincioși, ci să rămână alături de el pentru a fi în siguranță.

– Tu te-ai născut mahomedan, i-a spus, și de aceea vor încerca în fel și chip să te readucă la rătăcirea lor. Mi-e teamă ca nu cumva să reușească să te amăgească…

– De vreme ce Domnul m-a scos din întunecimea neștiinței și m-a adus la lumina cunoașterii, a adevărului și a mântuirii, atunci nu mă voi lepăda de Preasfântul Său Nume, a răspuns cu hotărâre Abo. Nici daruri și bogății, nici cinstiri și ranguri, nici chinuri și moarte nu mă vor despărți de iubirea lui Hristos.

Nu, nu trebuie să rămân aici, biruit de teamă și trai bun. Am îndatorirea, oricare ar fi urmările, să-L mărturisesc pe adevăratul Dumnezeu în fața celor care-L urăsc și să vădesc tuturor că m-am făcut creștin. Ce spune Mântuitorul nostru în Evanghelie? Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în fața oamenilor, îl voi mărturisi și Eu în fața Tatălui Meu Care este în ceruri. Și iarăși: Nu aprinde cineva făclie și o pune sub obroc, ci în sfeșnic, și ea le luminează tuturor celor din casă. De ce să ascund, așadar, lumina pe care mi-a dat-o Hristos? Ca să nu pierd această viață trecătoare? Dar chiar dacă o voi pierde, mă voi afla mai curând aproape de preaiubitul Mire al sufletului meu. De aceea nu mă tem de moarte.

Domnitorul, văzând statornicia credinței și dorința mărturisirii pe care le avea sfântul, n-a stăruit mai mult. Astfel, l-a lăsat să plece cu Nerses în Georgia.

Când a ajuns la Tbilisi, Abo a arătat pe față că a devenit creștin. Cei care mai înainte erau de o credință cu el, mahomedanii, care îl cunoșteau, se străduiau, uneori pe ocolite și alteori fățiș, să-l readucă la religia lor. Acela însă a rămas neclintit în credința creștină, pe care pretutindeni o propovăduia fără frică. Au trecut astfel trei ani, dar nimeni n-a pus mâna pe El, pentru că nu venise încă ceasul Lui (Ioan 7, 30).

În fața judecătorului

La începutul lunii decembrie a anului 789, niște musulmani fanatici l-au răpit pe neașteptate pe Abo, care abia ieșise din biserică, și l-au târât cu forța până la judecătorul din Tbilisi. Acela, când a auzit că este de credință mahomedană și a trecut la altă religie, a poruncit să fie închis în temniță. Dar puțin mai târziu, cu mijlocirea domnitorului Kartalei, Ștefan, a fost eliberat.

După câteva zile, aceiași oameni, fierbând de mânie și ură, s-au dus din nou în fața judecătorului.

– Cum l-ai eliberat pe acest ticălos, i-au spus, care a nesocotit legea lui Alah și a profetului Mahomed și s-a creștinat? Iată, acum umblă fără rușine prin oraș și-i îndeamnă pe ai noștri să facă la fel. Poruncește să fie prins imediat și să fie pedepsit pilduitor pentru îndrăzneala lui, altfel pe mulți îi va târî în rătăcirea sa.

Niște creștini au aflat despre denunț și au alergat neliniștiți la Abo.

– Vor să te prindă, l-au prevenit. Ascunde-te cât mai e timp, căci te vor tortura cu sălbăticie.

– N-au decât să mă prindă, a răspuns netulburat sfântul. Sunt gata nu numai să fiu supus caznelor, ci să și mor pentru Hristos.

A ieșit în drum fără teamă. Peste puțină vreme, slujbașii judecătorului l-au găsit. L-au arestat și l-au dus la judecător.

– Ce aud despre tine, Abo? l-a întrebat acela. Se zice că te-ai lepădat de credința noastră și te-ai făcut creștin? Te-ai născut din părinți musulmani și ai fost crescut în legea lui Mahomed. Cum se face că ai fost atât de amăgit? Vino-ți în fire! Mărturisește-l iarăși pe adevăratul și unicul nostru dumnezeu!

Binecuvântatul Abo, întărit de Duhul Domnului, a răspuns cu îndrăzneală:

– Într-adevăr, domnule judecător, m-am născut musulman, am fost crescut în legea islamului de către părinții mei și am crezut în Coran, atâta vreme cât nu cunoșteam Evanghelia. Însă când Dumnezeu a binevoit să mă despartă de neamul meu și să mă călăuzească spre împărăția Fiului Său, Iisus Hristos, am lăsat religia musulmană născocită de oameni și am urmat Adevărul descoperit de Dumnezeu. Nu ascund, așadar, că acum sunt creștin. Cred în singurul Dumnezeu adevărat, Cel în Treime, și m-am botezat în numele Lui.

– Dar e cu putință să crezi în prostiile creștinilor?, i-a spus judecătorul. Dacă sărăcia în care te afli te-a făcut să-i urmezi, îți făgăduiesc că-ți voi da mult mai multe comori decât ar fi aceia în stare să-ți ofere și cinstiri înalte.

– „Piară banii tăi, și tu împreună cu ei!”, a răspuns Abo, folosind cuvintele apostolului Petru. Iar cinstiri de la oameni nu cer, pentru că nădăjduiesc că Hristos mă va cinsti în ceruri cu cununa mântuirii și cu slavă veșnică.
După acest răspuns nesocotitor al Sfântului, judecătorul a poruncit să fie întemnițat. Era luni, 27 decembrie, praznicul pomenirii Întâiului Mucenic Ștefan.

În temniță

Liniștit și vesel, mucenicul cel iubitor de Hristos a fost dus în întunecata temniță.

– Îți mulțumesc, Dumnezeul și Mântuitorul meu, Iisuse Hristoase, zicea în gândul lui, că m-ai învrednicit să fiu întemnițat pentru Sfântul Tău Nume.

Zilele și nopțile și le petrecea postind, vorbind în taină cu Domnul cel preaiubit de el și mângâindu-i pe ceilalți deținuți.

Temnicerii și denunțătorii lui veneau deseori și se străduiau să-l întoarcă la credința musulmană.

Unii îl luau cu binișorul:

– Fie-ți milă, frate, de tinerețile tale. Dacă nu te vei întoarce la credința noastră, judecătorul te va condamna la moarte. Nu-ți face atâta rău ție însuți, căci ne vei umple de tristețe.

Alții îl înjurau și-l amenințau:

– Tu crezi, ticălosule, că te va ajuta Hristosul tău? Hotărăște-te: nimeni nu te poate scăpa din mâinile noastre! Te va aștepta moarte grea dacă nu-ți schimbi părerile.
Abo tăcea. Mintea îi era neîntrerupt dedicată rugăciunii. În cele din urmă, văzând că stăruiau, le-a zis:

– Nu-mi mai spuneți nimic, pentru că nu vă mai ascult, ca și cum aș fi surd, și nu-mi voi deschide gura, ca și cum aș fi mut. Plecați de lângă mine, pângăritorilor, căci vreau să rămân singur cu Dumnezeul meu!

De atunci nu le-a mai vorbit.

Au trecut încă nouă zile. În această perioadă sfântul a slăbit la trup și s-a întărit sufletește prin post desăvârșit și priveghere necontenită.

În ziua a noua, ajunul Arătării Domnului, le-a spus creștinilor care se aflau împreună cu el în temniță:

– Peste trei zile voi pleca la cele veșnice. Domnul m-a înștiințat printr-un înger al Său că voi mucenici pentru numele Lui. Rugați-vă să rămân credincios credinței mele și să primesc cu vrednicie de la Hristos cununa muceniciei.

Noaptea și-a petrecut-o în picioare, citind psalmi la lumina lumânării.

Erau zorile zilei de 6 ianuarie 790.

– Ziua de astăzi, le-a spus iarăși sfântul creștinilor închiși, ne amintește de două biruințe ale Domnului nostru asupra duhurilor viclene. Astăzi, așadar, Hristos S-a botezat în Iordan, zdrobind capetele diavolilor spurcați care se cuibăreau în apele râului. De asemenea astăzi, vineri, a fost răstignit pe Golgota, biruindu-l prin moartea Lui pe diavolul cel ce urăște binele. Mare este deci pentru toți ziua de astăzi. Dar încă și mai mare este pentru mine. Fiindcă mă voi boteza și eu din nou, nu în apă, ci în sângele meu. Pentru că trebuie să-l birui, cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, pe vrăjmașul mântuirii noastre.

Pregătirea pentru mucenicie

A cerut apă și ulei. Cu apa și-a spălat fața, iar cu uleiul și-a uns capul, zicând:

– Odată făceam mir și uleiuri aromate. Astăzi mă ung pentru ultima oară cu ulei, pregătindu-mi trupul pentru înmormântare și strig cu dorire, cum m-a învățat înțeleptul Solomon: Mireasma mirului Tău e mai presus de orice mireasmă, Hristoase al meu!

După aceea a rugat să i se aducă un preot, pentru a se împărtăși. Și a fost chemat un preot evlavios, care a venit în temniță la ceasurile trei după amiază, aducând Preacuratele Taine.

– Îți mulțumesc, Doamne, Iisuse Hristoase! a strigat sfântul îndată ce s-a împărtășit. Îți mulțumesc că m-ai învrednicit să gust Trupul Tău de viață făcător și cinstitul Tău Sânge, primind de la Tine bucurie, mângâiere și putere. Până în ceasul muceniciei mele nu voi gusta altă mâncare, de vreme ce te am pe Tine înlăuntrul meu. Știu să n-o să mă părăsești. Vei rămâne împreună cu mine.

Au trecut încă două zile. Duminică dimineața au venit slujbașii judecătorului. După ce l-au legat cu lanțuri la mâini și la picioare, l-au luat și au plecat.

– Să vă rugați pentru mine! le-a strigat creștinilor în timp ce se depărta. Nu mă veți mai vedea în lumea aceasta deșartă!

Condamnarea la moarte

L-au târât legat în lanțuri pe drumurile orașului, râzând de el și batjocorindu-l. Creștinii aflați de față vărsau lacrimi de tristețe și durere.

– Nu plângeți pentru mine, le spunea. Dimpotrivă, să vă bucurați, pentru că merg la Domnul meu. Rămâneți cu bine! Pacea lui Dumnezeu să fie cu voi!

Până ce a ajuns în fața judecătorului, a rostit Psalmul 118: Fericiți cei fără prihană în cale… La urmă a adăugat cuvintele tâlharul ce s-a pocăit: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta.

Intrând în sala de judecată, și-a făcut cu îndrăzneală semnul crucii.

– Ce-ai hotărât, Abo?, l-a întrebat scurt judecătorul.

– Creștin sunt și creștin voi rămâne, a răspuns cu statornicie sfântul.

– Deci n-ai de gând să lași la o parte nebunia și prostia ta?

– Nebuni și fără de minte sunt cei care nu-L urmează pe Hristos.

– Ai grijă ce spui! Vorbele tale te vor osândi la moarte.

– Nu mi-e teamă de moarte, căci ea îmi va aduce viața veșnică. Fă repede ceea ce ai de făcut, pentru că nu ascult cuvintele tale. Mintea și inima mea se află în cer, lângă Hristosul și Dumnezeul meu.

– Dar ce lucru așa bun ai găsit la Hristos, încât nu-ți pare rău nici de viața ta?

– Ca să înțelegi ce lucru bun am găsit la Hristos, trebuie să crezi în Acesta și să te botezi. Te îndemn, așadar, să faci asta. Judecătorul s-a făcut roșu de furie.

– Luați-l!, a strigat. Luați-l și tăiați-i capul!

Sfârșit mucenicesc

L-au scos afară din judecătorie. Acolo i-au scos lanțurile de la mâini și picioare.

Și-a scos singur hainele, și-a făcut semnul crucii și a șoptit:

– Te slăvesc și Îți mulțumesc, Preasfântă Treime, pentru că mă învrednicești să am un sfârșit mucenicesc.

Fața i s-a luminat de bucurie și curaj.

A îngenuncheat, și-a încrucișat mâinile la spate și și-a plecat capul.

Călăul l-a lovit de trei ori cu muchia săbiei, sperând că-l va speria și-l va face să se lepede de Hristos. Dar Sfântul a rămas neclintit, răbdând loviturile cu tăcere vitejească.

În cele din urmă, a patra oară, călăul l-a lovit cu ascuțișul săbiei și i-a tăiat capul. Astfel, fericitul Abo și-a încredințat sufletul în mâinile Domnului. Era ziua de 8 ianuarie 790. La această dată în fiecare an se prăznuiește pomenirea lui.

Arderea mucenicescului trup

Vrăjmașii Domnului, văzând cu câtă credință și nădejde în suflet a primit moartea atletul lui Dumnezeu, s-au simțit rușinați și umiliți. Vrând, așadar, să se răzbune pe el chiar și mort, au mers la judecător și i-au spus:

– După cum se știe, creștinii obișnuiesc să fure trupurile celor care au murit pentru Hristos și să le cinstească deosebit de mult. Și spun că trupurile acestea fac minuni. Hainele și părul mucenicilor lor sunt împărțite, pentru că se zice că tămăduiesc bolnavii. Cu astfel de rătăciri îi amăgesc pe mulți naivi.

De aceea, te rugăm, dă-ne trupul lui Abo. După ce-l vom arde, vom împrăștia cenușa în aer. În felul acesta vom evita orice amăgire a creștinilor.

– Luați trupul și faceți ce vreți cu el, le-a răspuns judecătorul.

Au ridicat, așadar, trupul mucenicului și l-au băgat într-un sac, împreună cu hainele lui. Au pus acolo chiar și pământul udat de sângele său. În felul acesta n-a rămas nimic care să poată fi luat de creștini. După aceea au urcat sacul într-un car și l-au dus afară din Tbilisi, în regiunea Sagodebeli (care înseamnă locul plângerii), unde se află cimitirul orașului. Au aprins un foc mare și au aruncat sacul cu trupul mucenicului, după ce turnaseră ulei pe el. Oasele, care n-au ars, le-au aruncat de pe un pod, care astăzi se numește Podul Mucenicului, în râul Kir.

Minuni și semne

Atâta timp cât trupul a ars, musulmanii n-au lăsat pe niciun creștin să se apropie de foc. Însă îndată ce arderea s-a săvârșit, mulți creștini s-au adunat acolo. Bărbați și femei, tineri și bătrâni, bolnavi și neputincioși veneau cu evlavie, aducând lumânări și tămâie. Slăvindu-L pe Dumnezeu și cerând mijlocirile robului Său, Abo, luau ca binecuvântare puțin pământ din locul unde avusese loc arderea. Mulți bolnavi cu credință puternică și-au regăsit sănătatea cu pământul acela.

De altfel, Atotputernicul Dumnezeu a vădit fățiș cinstirea veșnică a lui Abo, printr-un semn minunat. În aceeași zi, la un ceas după miezul nopții, o stea trimisă de Dumnezeu a stat exact deasupra acelui loc unde arsese trupul mucenicului. A rămas acolo vreme de două ore, strălucind cu lumina ei peste întregul Tbilisi.

Creștinii și musulmanii au privit cu toții cu teamă ciudatul fenomen. Desigur, unii din slujbașii judecătorului au vrut să meargă până acolo ca să cerceteze de aproape steaua. Însă nu s-au putut apropia pentru că îi împiedica atât lumina orbitoare cât și cumplita lor frică.

În noaptea următoare, iarăși, din apele Kirului, de sub podul unde au fost aruncate oasele sfântului, a ieșit un stâlp luminos care se înălța până la cer și lumina întreaga regiune dimprejur.

Prin toate semnele acestea Domnul a binevoit să arate puterea Lui dar și adevărul cuvintelor Sale: Dacă-Mi slujește cineva, Tatăl Meu îl va cinsti (Ioan 12, 26).

(Patericul georgian, Editura Egumenița, pp. 139-151)