Noi este golire de sine, de slava mea deșartă, crucea pentru a câștiga bucuria. Crucea e sâmburele fructului. Când cineva se roagă în tăcere și un altul apare, noi dă mișcarea de dragoste, atenție discretă. Eu o dă pe cea a comparației, a temerii de judecare, de verificare. Spre noi se îndreaptă pâraiele creșterii fiecăruia, noi e fluviul care se va desface în brațe, din nou, înainte de vărsare în marea de dincolo, cea mare. Brațele îmbrățișării, tăcute. Suntem diferiți pentru a ne iubi, a ne desprinde de sine.

Voi este mai întâi ceea ce separi, fie că nu înțelegi sau ai departe, iar mai apoi vrei să unești. Separi ca să înțelegi și ca să rostești, să te arăți fiind altul, tu. Atât de multă știință fără de folos, când mișcarea nu se duce spre noi. Din valea ta plină de cascade și stânci se aud mai întâi altele și alții, nevăzuți, bănuiți. Iar mai târziu vii prin nori ca ploaia și umfli pâraiele cu viața primită, ca să o dai mai departe. Pârâul strigă după putere, neavând-o, ploaia o tace măsurat având-o, „Căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere” (1 Corinteni 4, 20).

„Şi pe când Se ruga Iisus într-un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.” (Luca 11, 1)

Rugăciunea nu este singură, noi suntem cei care ne rugăm. Rugăciunea nu e pentru o singură persoană, este pentru mai multe împreună. Drumul bucuriei e drumul unității în duh. Numele persoanei numește, dragostea unește. Dragostea nu explică, nu are nevoie, știe. Atenția, încrederea, pregătesc primirea darului. Disponibilitatea de a primi adevărul. „Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi” (1 Corinteni 4, 13). Noi ne rugăm pentru voi.

La început luăm pe toți în sine, ca într-o oglindă. La sfârșit, din vasul sufletesc va crește, de la sine, floarea bucuriei noastre.