În vremea aceea, a venit Iisus în patria Sa, iar ucenicii Lui au mers după El. Și, fiind sâmbătă, a început să învețe în sinagogă. Și mulți, auzindu-L, erau uimiți și ziceau: De unde are El acestea? Și ce este înțelepciunea care I s-a dat Lui? Și cum se fac minuni ca acestea prin mâinile Lui? Oare nu este Acesta teslarul, fiul Mariei și fratele lui Iacov, și al lui Iosi, și al lui Iuda și al lui Simon? Și nu sunt oare surorile Lui aici la noi? Și se sminteau în privința Lui. Dar Iisus le zicea: Nu este proroc disprețuit decât în patria sa și între rudele sale și în casa sa. Și n-a putut să facă acolo nicio minune, decât că, punându-Și mâinile peste puțini bolnavi, i-a vindecat. Și Se mira de necredința lor. Și străbătea satele dimprejur învățând. Apoi a chemat la Sine pe cei doisprezece și a început să-i trimită doi câte doi și le-a dat putere asupra duhurilor necurate. (Marcu 6, 1-7) (Marți în săptămâna a 15-a după Rusalii)

Nu rareori citim în presă că un anume pianist, recunoscut în mari săli de concerte din Occident, e anonim în țară sau că un inventator român e premiat peste hotare, dar acasă e ignorat. Și lista poate continua cu scriitori, oameni de știință, compozitori, pedagogi. Se ajunge chiar să ne „demonizăm” atât de tare propriul neam, care nu își recunoaște valorile, încât începe să ne fie rușine de ceea ce suntem. Dar nerecunoașterea propriilor valori nu este un act singular în lume. Ea e des întâlnită pe diferite meridiane, de-a lungul istoriei și nu are neapărat legătură cu decadența unui popor într-o perioadă dată sau cu ignoranța ori lipsa de cultură, ci mai degrabă cu faptul că familiaritatea cuiva devine tocmai o piedică în afirmare.

În această stare S-a aflat și Domnul Hristos, după cum povestește Sfântul Marcu. După ce în Capernaum a vindecat-o pe femeia cu hemoragie de 12 ani, însă mai mult decât atât, a înviat din morți pe fiica lui Iair, conducătorul sinagogii din acel oraș, Iisus S-a întors „în patria Sa”, adică în Nazaret. Sosirea aceasta se întâmpla într-o sâmbătă, tocmai la întâlnirea comunității în sinagogă. Episodul este povestit și de Sfântul Matei (13, 54-38), fiind citit la Sfânta Liturghie în lunea a șaptea după Rusalii.  Aflăm de la ambii doar că Domnul „a început să învețe în sinagogă”, fără să se menționeze ce anume. În schimb, Sfântul Luca expune momentul mai pe larg (4, 17-22), amintind că Domnului i se dăduse să citească din prorocia lui Isaia un fragment despre venirea iminentă a lui Mesia Care va vesti pacea, dezrobirea și încetarea necazurilor poporului (Isaia 61, 1-2). Domnul a interpretat pasajul spunând că acesta s-a împlinit, însă când cei de față au început să înțeleagă că Iisus nu vorbește la figurat, ci chiar Se vestește pe Sine Însuși ca Mesia cel proorocit, atunci s-au revoltat. 

Omenește este de înțeles atitudinea nazarinenilor. Ei care fuseseră martori la viața de zi cu zi a pruncului, copilului și tânărului Iisus, Care le era familiar și probabil nu ieșise cu nimic în evidență, după cum reiese din această întâlnire (deși sunt multe texte apocrife care vorbesc despre minunile pruncului Iisus), acum se întâlneau cu aceeași Persoană, dar Care Se manifesta deodată matur, capabil de a interpreta Scripturile și de a rosti cuvinte înțelepte. Tot indirect de aici reiese și că Domnul nu beneficiase de vreo școală specială de studiu a Scripturilor, lucru vădit de mirarea casnicilor: „ce este înţelepciunea care I s-a dat Lui?” care Îl asociază cu „teslarul, fiul Mariei” și Îl numesc mai departe „fratele lui Iacov şi al lui Iosi şi al lui Iuda şi al lui Simon”.  

Dincolo de sminteala nazarinenilor, aceste cuvinte au ajuns să fie piatră de poticneală și de sminteală pentru mulți creștini care de aici concluzionează că Iisus a mai avut frați, așadar e negată pururea fecioria Maicii Domnului. Nu amintim aici mai mult decât faptul că la evrei termenul „frați” nu desemna strict doar pe frații de sânge. E un amănunt care ține mai degrabă de filologia biblică decât de teologie. Ce e de reținut în acest pasaj este că galileenii nu și-L puteau imagina pe Iisus, Care era teslarul, adică dulgherul local, și ale Cărui rude erau printre cei de față, poate să fie deodată o personalitate publică, venită de departe cu faima de vindecător și înțelept. Schimbarea a fost prea bruscă, iar senzația de „viață dublă” pe care o lasă Domnul concetățenilor e interpretată de ei drept șarlatanie sau lucru necurat. Astfel, inima lor fiind rece, cuvintele despre apropierea Împărăției Cerurilor, despre pocăință, schimbarea vieții și a perspectivei de a vedea lumea, semenii și sensul vieții nu au putut să îi miște nicicum. Domnul concluzionează că „Nu este proroc disprețuit, decât în patria sa şi între rudele sale şi în casa sa”, ceea ce înseamnă că până și de rudele Sale a fost disprețuit.

Continuarea împietririi nazarinenilor stă în versetul următor: „Și n-a putut acolo să facă nici o minune, decât că, punându-Şi mâinile peste puţini bolnavi, i-a vindecat”. În pericopa sinoptică, Evanghelistul Matei mai adaugă că aceasta s-a întâmplat din cauza necredinței locuitorilor (Matei 13, 58), accentuând esențialul, anume că minunile nu se făceau ca urmare a unui act magic de suspendare a legilor știute ale naturii, ci că minunea e produsul credinței. Prin urmare, acolo unde credința e înlocuită de scepticism și îndoială, nu se întâmplă nimic „neobișnuit”. Acolo unde oamenii nu visează la mai bine, la mai frumos, totul moare, totul se sufocă în negativism. 

Minunile au de-a face și cu credința beneficiarilor acestora. Nu o dată Iisus îi întreba pe cei bolnavi, orbi, suferinzi de diverse afecțiuni, de cred că El poate să îi vindece. Dumnezeu, prin urmare, nu încalcă libertatea omului care uneori nu voiește vindecarea, mângâierea. Într-o atare situație, Domnului nu Îi rămâne decât să Se mire de necredința lor, plecând în satele din jurul Nazaretului și învățând pe cei de acolo. Imediat după aceasta i-a trimis pe ucenici, doi câte doi, să vestească și ei Evanghelia și să vindece neputințele oamenilor. 

Prin urmare, în afară de a schița mirarea, Domnul nu Se arată afectat de „insuccesul” misionar din propriul oraș natal. Nu poți fi iubit de toată lumea. Însă, cu siguranță, când tocmai apropiații sunt cei care te refuză, suferința e mai mare. Dar Domnul a propovăduit mai departe altora și numaidecât Și-a multiplicat misiunea, împărțindu-Și din puterea Sa celor ce vor fi apostoli.  E de luat aminte cum Dumnezeu nu Se poticnește la cei ce-L refuză. „Iată, Eu stau la ușă și bat”, spune El în Apocalipsă (3, 20). Cel ce deschide, se va bucura de întâlnirea cu El. Dar dacă întâlnirea e refuzată, Domnul merge mai departe, căutând mântuirea cât mai multora. Iar dacă la noi, care ne considerăm drept-credincioși, curați, fără prihană, Dumnezeu nu găsește ușa deschisă, atunci El va alege pe alții, pe care noi îi considerăm nevrednici.