Dacă monahul se compară pe sine cu mirenii, considerându-se mai bun decât ei, va cădea, va deveni mirean. Dar dacă cere cu smerenie mila lui Dumnezeu şi se nevoieşte, văzându-i pe toţi ceilalţi oameni buni şi sfinţi, atunci urmează pe sfinţi.

Pentru ca sufletul să învie duhovniceşte, trebuie ca omul să se răstignească pentru a-şi omorî patimile cele sufleteşti, mai ales iubirea de sine, fiica cea răzvrătită a mândriei, care împiedică harul dumnezeiesc şi urâţeşte chipul omului.

Pentru ca monahul să sporească duhovniceşte trebuie să lase la o parte logica, să se smerească şi să lucreze cu inima. Iar ca să sporească monahia, trebuie să lase invidia şi celelalte patimi, să se îmbărbăteze duhovniceşte, iar logica, să-i meargă înainte, ca să-i înfrâneze inima.

Nu consideraţi timp pierdut lucrarea duhovnicească pentru voi înşivă, căci aceasta este o condiţie esenţială pentru sporirea voastră duhovnicească, iar pentru semenii voştri un ajutor eficient.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Părinţi Aghioriţi. Flori din Grădina Maicii Domnului, Editura Evanghelismos, 2004, pp. 165-166)