Dumnezeu iconomiseşte lucrurile în aşa fel încât să rămânem aproape de El. Le rânduieşte pe toate spre binele nostru. Desigur, nu cu forţa. Ştie că ne vom familiariza, vom rămâne aproape de El şi îi vom fi recunoscători. „Lasă problemele. O să mă ocup eu de ele. Neglijează-le ca şi când nu le-ai avea”, spun celui încărcat, ca să scape puţin de griji, de presiunea stării pe care o simte, a mâhnirii pe care o simte. Cel care crede în aceste cuvinte, va primi mare ajutor. În mod funcţional, adică psihologic, cel care se încrede, scapă de griji. Făcând aceasta, Hristos găseşte sufletul liniştit, împăcat, netulburat şi dăruieşte din belşug Harul Său. Orice facem, facem în numele lui Hristos.

Suntem adunaţi în numele lui Iisus Hristos. În locul de spovedanie în numele lui Iisus Hristos suntem adunaţi. Acolo este prezent Hristos. Dacă nu este prezent de ce mai stăm acolo? Sau, dacă nu este aici prezent de ce mai stăm, de ce mai venim? Este posibil să nu fie, din moment ce ne-a făgăduit că o să fie? Uneori Dumnezeu manifestă nu doar iubirea Lui, ci iubirea lui fină într-un mod fin. Aşadar de ce să ne înspăimântăm?

Va veni ceasul, nu ştim când, depinde de atitudinea fiecăruia, când omul va conştientiza şi va spune: „Dumnezeul meu, te-ai ocupat de mine în felul acesta! Ai rânduit să mă îmbolnăvesc, ai rânduit să am complexe, ai rânduit să am traume încă din anii copilăriei! Ai făcut acestea tocmai pentru a mă împiedica să o iau pe un drum greşit!”. Omul se topeşte în faţa iubirii lui Dumnezeu.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu,temnița mea, Editura Bizantină, București, 2009, p. 88-89)