Avea fericitul Ioan, mai mult decât altele, multă grijă să nu osândească pe nimeni, pentru orice fel de greșeală și, mai ales, pe călugări, de vreme ce a greșit o dată cu unul dintre aceștia și de atunci niciodată nu osândea pe călugări în grabă, căci i se întâmplase lui, în adevăr, un lucru ca acesta:

Un călugăr tânăr umbla de câteva zile prin Alexandria, având împreună cu sine o fecioară tânără și foarte frumoasă. Acest lucru văzându-l, unii s-au tulburat, socotind că pentru păcat o poartă cu sine și au înștiințat pe Sfântul Ioan Milostivul. Iar el a poruncit să-i prindă pe amândoi și să-i închidă deosebit (separat) în temniță.

Deci, în noaptea următoare, s-a arătat călugărul acela în vis patriarhului, arătându-i lui spatele său plin de răni și a zis către dânsul: „Oare plăcută îți este ție aceasta, stăpâne? Au așa ai învățat de la Apostoli a paște turma lui Hristos? Cu sila, nu cu voia? Să mă crezi că te-ai înșelat”. Acestea zicând, s-a dus de la dânsul. Iar patriarhul, deșteptându-se din somn, gândea la ceea ce văzuse și, cunoscându-și greșeala sa, ședea pe pat necăjindu-se și întristându-se. Și, făcându-se ziuă, a poruncit să-l aducă pe monahul acela, vrând a-l vedea pe el, de este asemenea celui ce i s-a arătat în vedenie. Și a venit monahul cu mare greutate, că nu putea să se miște de mulțimea rănilor. Și, când l-a văzut pe el, patriarhul a rămas o vreme ca un mort, neputând rosti un cuvânt. Iar după o vreme, venindu-și în sine, l-a rugat pe monah să-și dezbrace haina sa și să-i arate lui spatele, ca să vadă de este atât de rănit, precum îl văzuse pe el în vis. Și, plecându-se rugăminții, monahul a început a se dezbrăca de haina sa. Și, din întâmplare, dezbrăcându-se el, i s-au descoperit părțile trupului său cele ascunse și l-au văzut toți că este famen, dar de vreme ce era tânăr, nimeni nu-l cunoștea pe el. Și, văzând trupul lui zdrobit de răni, patriarhului i-a părut foarte rău de aceasta și, trimițând după cei ce-l pârâseră pe monah, i-a despărțit pe ei de biserică vreme de trei ani. Iar de la monah își cerea iertare, zicând: „Iartă-mă, frate, de vreme ce din neștiință am făcut aceasta; am greșit lui Dumnezeu și ție. Însă, nu ți se cădea nici ție, așa, fără grijă, a umbla cu fecioara prin cetate, ca să nu smintești pe nimeni, fiindcă porți chip monahicesc”.

Atunci a început a grăi monahul, cu multă smerenie: „Să mă crezi pe mine, stăpâne, că nu mint, ci adevărul spun ție. Mai înainte de această vreme, fiind eu în Gaza și mergând să mă închin la mormântul Sfinților Mucenici Chir și Ioan, m-a întâmpinat către seară această fecioară și, căzând la picioarele mele, m-a rugat pe mine cu lacrimi, ca să nu o opresc pe dânsa a merge împreună cu mine. Iar eu, lepădându-mă de ea, am fugit; dar ea, mergând în urma mea, zicea: «Juru-te pe tine cu Dumnezeul lui Avraam, Care a venit să mântuiască pe cei păcătoși și va judeca vii și morții, nu mă lăsa pe mine». Acestea auzind, am zis către dânsa: «Pentru ce mă juri pe mine așa, fecioară?». Iar ea, tânguindu-se, mi-a răspuns: «Eu sunt păgână și doresc să las credința mea părintească și să fiu creștină. Deci, rogu-te pe tine, părinte, nu mă lăsa pe mine, ci mântuiește sufletul cel ce voiește a crede în Hristos». Acestea auzind, m-am temut de judecata lui Dumnezeu și, luând-o pe dânsa, am învățat-o sfânta credință. Și, venind la mormântul Sfinților Mucenici, am botezat-o pe ea în biserică și umblu cu dânsa, întru curăția inimii, până când o voi duce într-o mănăstire de fecioare”.

Iar patriarhul auzind acestea, a oftat și a zis: „Câți robi ai Săi ascunși are Dumnezeu, iar noi, păcătoșii, nu-i știm”. Și a spus înaintea tuturor vedenia ce văzuse despre monah noaptea în vis. Și, luând o sută de galbeni, voia să-i dea monahului aceluia. Iar el n-a vrut să ia nici unul, zicând: „Monahul care crede că Dumnezeu are purtare de grijă pentru dânsul, aceluia nu-i trebuie aur. Iar cel ce iubește aurul, acela nu crede că este Dumnezeu”. Acestea zicând, s-a închinat patriarhului și s-a dus.

De atunci, fericitul Ioan a început și mai mult a cinsti pe călugări, și pe cei buni, dar și pe cei ce păreau a fi răi, și a ridicat o mănăstire, spre odihna monahilor celor străini și se păzea pe sine de osândire. Și, ca un păstor bun își învăța oile sale să nu îndrăznească a osândi pe nimeni, chiar de ar ști greșeala cuiva, ci să-și vadă fiecine ale sale păcate, iar nu pe cele străine. Dumnezeului nostru, slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

(Proloagele, volumul I, Editura Bunavestire, pp. 272-273)