Spovedania făcută cum se cuvine, chiar dacă şterge păcatele, nu înlătură tot răul pe care ele l-au adus sufletului, adică orbirea şi întunecarea minţii, înclinaţiile şi dispoziţiile rele ale voinţei, obişnuinţele şi deprinderile rele ale inimii, degradarea şi zădărnicirea puterilor sufletului sau urâţirea chipului omului, făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Spovedania nu ia de la noi toată pedeapsa şi canonul pe care trebuie să-l primim pentru păcatele noastre; nici nu ridică toată puterea deprinderilor rele şi a năravurilor pe care le-am căpătat odată cu păcatul, chiar dacă, întrucâtva, le împuţinează. Ni le lasă pe toate ca să le îndreptăm şi să le îndepărtăm noi înşine prin străpungerea necontenită a inimii şi prin nevoinţele şi ostenelile şi luptele pocăinţei pe care suntem datori a o avea toată viaţa după ce greşim.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre metanie – pocăință, Editura Panaghia, p. 25)