Hristos Domnul, îmbulzit de mulțime. Este vindecarea iconică de orice oboseală te-ar cuprinde, creștin fiind, văzând cum Dumnezeu-Omul este mereu gata să ajute oamenii. Un Dumnezeu neobosit. Căruia nu-i este niciodată greu să împlinească o cerere, o vindecare, o minune. De astă dată, Evanghelia ne așează lângă lacul Ghenizaretului. Domnul ieșise din ispita din pustia Muntelui Carantaniei, refuzând să fie stăpânul înstrăinat de bine al lumii. Biruise iadul, dar oamenii nu intuiau încă. Suntem la începutul predicii Sale în Capernaum și Nazaret. Alungarea Sa din cel din urmă oraș avea să facă din Capernaum, în veac, cetatea Lui. Domnul binevestește, iar oamenii ce credeau că Îl știu – doar crescuse, nu-i așa, sub ochii lor – mai că l-ar arunca în prăpastie. Se născuse deja o „opoziție” la modul Său direct de a propovădui, de a spune pe nume epuizării morale a Legii. Suntem, astfel, în momentul în care Capernaumul înregistrează primele minuni ale Mântuitorului. Și propovăduirea Lui în sinagogile Galileei. 

Evanghelia acestei Duminici – numită a pescuirii minunate (Luca 5, 1-11) – prezintă dintâi întoarcerea la țărm a pescarilor corăbieri. Arheologia biblică de astăzi ne descrie, cu atenție sporită, modul în care se organiza pescuirea de noapte. Dintâi noaptea era mai ușor pescarilor să reziste la căldură și liniștea care punea stăpânire peste lac ajuta ascultării foșnetului de roadă argintie ce se strecura prin crusta de întuneric a undei de val a apei. Tăcuți, să nu tulbure. Și mereu în câte două corăbii, nu foarte mari, dar foarte stabile, cu plasa așezată între ele pentru a putea deplia și apoi plia mreaja. Grea, altfel. Cunoscătorii ne spun că, în cele două corăbii de vânătoare de pește, se urcau câte șase pescari, de unde echipa de doisprezece. Dincolo de relația dintre numărul de Apostoli și numărul neamurilor lui Israel intuim și un aspect practic al „menținerii echipei” de către Domnul Hristos. Oamenii se simțeau între ei pe furtună ori pe valul spintecat de oboseală. Alcătuiau o echipă – în sensul în care nouă niciodată nu ne va fi prea ușor să fim – în care roada pescuitului nocturn se împărțea frățește după plata către Roma și apoi Ierusalim. Căci malul lacului purta o gheretă- în sensul cel mai curat al cuvântului – unde vameșii locali cereau plata pentru imperiu și regalitate precum și dijma specifică funcției lor administrative. De aici duritatea imaginii în care pescarii coboară din corăbii și curăță mrejele. E semnul unei nopți ratate. N-aveau ce pune pe masă pentru ai lor. 

Domnul se urcă într-una dintre corăbii. Sunt convins că deloc întâmplător alege corabia lui Simon, ce va purta pentru veșnicie numele de Petru. Nimeni, ne spune Seneca, nu a ajuns înțelept din întâmplare. Cu atât mai puțin sfânt.  Domnul îi cere, așadar, să o depărteze un pic de țărm. Un țărm plin de oameni, de toate măsurile sociale și spirituale. Locul – socotit astăzi aproape de Tabta – era un loc de adunare matinală. Bogații ori servitorii lor veneau să cumpere pește proaspăt, săracii, care de foame nu prea mai aveau scrupule rituale, veneau pentru peștele aruncat din mreajă ca nefiind cașer, bun de mâncat. Putem intui mireasma, gălăgia și aglomerația. Hristos nu se teme să folosească acest profil al oamenilor matinali ca să propovăduiască. Așează corabia asemenea unei catedre, unui amvon ce plutește pe ape. Curentul ce purtase în larg, noaptea, peștii, se retrăgea acum spre țărm. Ca și cum ar fi venit și el să asculte glasul Domnului peste ape. 

Ședea și învăța mulțimile. Asemenea unui Învățător. Șezând. Propovăduind cu putere. Nu știm ce va fi gândit Simon. Se pare că după o noapte ratată urma o dimineață în care somnul nu se va lipi de el. Va fi gândit că dacă tot nu a câștigat nimic din pescuire poate că dacă Omul Acela Va sta în căușul de lemn al corabiei sale, o binecuvântare tot se va lipi de el. Domnul Hristos nu are aur ori argint să plătească „închirierea” corabiei. Propunerea Lui de a relansa la apă – în soarele dimineții și pe contracurentul care ar fi putut aduce peștii în plasă – corabia întoarsă e privită cu scepticism de Simon cel dinainte de a fi Petru. Dovada? Ia o singură corabie în vânătoarea – pescuire propusă de Domnul. De altfel, îi și mărturisește Acestuia: „Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit și nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele” (Luca 5, 5). E un răspuns al ascultării? Un răspuns al unui pescar curajos dar admirativ la adresa Omului pe care îl ascultase propovăduind de pe corabia sa? Ținuse corabia la îndemână și ascultase de aproape pe Acesta. Poate de aici și reacția imediată. O face și nu regretă. Pentru că, ne spune Evanghelia, „...făcând el aceasta, au prins o mulțime de pește, de se rupeau mrejele” (Luca 5, 6). Fac semn și ceilalți – jumătatea de echipă rămasă la țărm – vin să umple și corabia lor de mulțimea peștilor. Nu pot trage mreaja la mal pentru că nu plecaseră împreună, să poată lăsa plasa între corăbii, prinzând în ochiurile mătăsoase ale mrejei peștii. Acum erau „gata să se scufunde” (Luca 5, 7). Erau martorii rodirii ascultării dar și beneficiarii unei minuni pe care o identifică drept minune fără nici o rezervă. Pescuiseră dimineața. La ora când reveneau din larg. Și din curentul unde nu era pește de obicei. Până astăzi, pescarii din zonă te pot lămuri că pescuirea este minunată. Contra curentului! Și contra unei mări care pare că seacă de pește dimineața. 

Simon de-acum se cheamă Simon-Petru. Pescuirea minunată pare că e momentul convertirii sale. Un prag precum al Botezului pentru creștini. Pe ape, contra curentului, scufundând mreaja. Ridicând darul și împărțindu-l. Făcând din bogăția pescuitului nu atât prilej de îmbogățire, cât de admirație. Pentru că strigătul lui Simon-Petru rostit în genunchi este unul care amestecă teama cu admirația: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” (Luca 5, 8). Nu pot să nu remarc cum simțul practic al pescarului dispare. Mintea noastră, pervertită de câștig, ușor ar fi zis: „Rămâi Doamne și mai trimite-mă o dată!”. Simon-Petru nu vrea mai mult ci vrea să înțeleagă. Asta îl deosebește de toți ceilalți. 

Înspăimântați cu el deodată sunt și ceilalți. Din speriați în apostoli, scria cândva Raniero Cantalamessa, și din fricoșii apelor în curajoșii care biruie întunericul. Nu. Domnul nu le dă pești ca să se sature. Ci ca să le arate sensul mai adânc al chemării Sale. Cu Simon sunt Iacov și Ioan, fii lui Zevedeu. Plecaseră în larg și ei tot din ascultare ori fuseseră pe țărm, rămași să dreagă mrejele? Cine mai știe. Ce știm este că Domnul a făcut întocmai cu i-a spus lui Simon-Petru: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni! (Luca 5, 10). L-a scos din teamă cu o misiune. Cu o trimitere. Cu o vocație. Îndrăznesc a spune că primii oameni pescuți de Petru sunt fii lui Zevedeu, dar e numai părerea mea. Cert este că semnele lui prelungesc trimiterea Domnului Hristos înapoi peste ape.  După ce vede preaplinul rodului prins Simon cere ajutor dar ajutorul se umple și el de sens. Plecat în solitudine, Simon înțelege că greutatea misiunii ce-l așteaptă se va împlini numai în acord cu Echipa sa. O bogăție care nu doar se împarte ci îi și unește ca oameni ai lui Dumnezeu. Așa cum va fi mereu bogăția Apostoliei care a rodit Biserica. 

Concluzia în gesturi este profetică: „Și trăgând corăbiile la țărm, au lăsat totul și au mers după El” (Luca 5, 11). Este ceea ce s-ar numi astăzi un șoc sufletesc ori unul ontologic? Ori pur și simplu intuiția omului cu bun simț și cunoscător al inimii altor oameni că Învățătorul Acesta este altfel? Cine poate ști...? Ceea ce simțim, însă, din întreaga tensiune a poveștii, este că oboseala de lume trece numai cu odihna în Dumnezeu. Dumnezeu care își cheamă oamenii trimițându-i să arunce la adânc mreaja!

Acum câțiva ani, pe când eram în zona Capernaumului, un pescar arab, bun vorbitor de franceză, mi-a povestit că, pentru ei, pescarii Galileei de azi, minunea de atunci tot minune rămâne. Pentru că numai Dumnezeu putea să biruie rânduiala apelor și să dăruiască roadă unor mreje obosite și reașezate în mâna unui pescar posomorât. Mi-a spus că el a învățat ceva din povestea aceasta. Că nu te târguiești cu Hristos când vrea să îți răsplătească găzduirea în corăbioara ta. Și mi-a arătat, zâmbind, o icoană a Domnului Hristos străjuind lângă cârma ambarcațiunii sale. Și mi-a indicat și numele corăbioarei sale: Simon. Am binecuvântat și m-am retras cuprins de emoție. De dincolo de strălucirea apei mi-au părut venind la țărm două corăbii, cu pescari osteniți, fără de câștigul unei bune pescuiri. Pe țărm Domnul Hristos, înconjurat de oameni, cerând lui Simon să depărteze de la țărm corabia. Peste ape, glasul Lui, Glasul Domnului. Și fericirea chemării Lui...