Vedem astfel că, în cazul lui Marcenko, inima nu s-a lăsat înmuiată, ci mai degrabă s-a învârtoșat. Bineînțeles, inima este ceva foarte complex, și poate într-o zi se va schimba. În orice caz, mărturia lui arată că nu putem pur și simplu să punem un om într-o închisoare și să spunem: „Așa îl vom face creștin”. Unii devin creștini, alții nu. Când convertirea are loc, procesul revelației se petrece într-un mod foarte simplu; o persoană este în nevoie, suferă, și atunci, cumva, i se deschide o altă lume. Cu cât ești mai în suferință și în greutăți și ești mai „disperat” după Dumnezeu, cu atât mai mult El îți vine în ajutor și îți arată calea de ieșire.

De aceea nu trebuie să căutăm lucruri spectaculoase, cum ar fi minunile. Știm din întâmplarea cu Sfântul Nichita, pe care am re­latat-o mai înainte, că aceasta este calea cea mai greșită și care conduce la decepții. Calea cea bună este inima care se străduiește să se smerească și care știe că e nevoie de suferință și că există un adevăr superior, care poate nu numai să ajute în această suferință, dar care o poate duce într-o cu totul altă dimensiune. Această trecere de la suferință la realitatea transcendentă reflectă viața lui Hristos, Care a mers către patimile de pe cruce, a îndurat cea mai oribilă și mai rușinoasă moarte și apoi, spre consternarea ucenicilor Săi, S-a sculat din morți, S-a înălțat la ceruri, L-a trimis pe Duhul Sfânt și a pus început întregii istorii a Bisericii Sale.

(Părintele Serafim Rose, Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului, traducere de Tatiana Petrache, Editura Areopag, București, 2012, pp. 45-46)