Suntem departe – în planul lecturii – de textul Duminicii trecute (Luca 8, 26-39) și totuși în miezul ei. Țineți minte? O cetate speriată de desdrăcirea unui concetățean și zdruncinată economic de pierderea unei turme. Porcarii-paznici le vestesc cele două momente. Și cetățenii Gherghesenilor preferă să păstreze în memoria lor turma pierdută nu omul recuperat din moarte. Pentru aceea, contrapunând vestirii porcarilor-paznici (care văd doar ce vor să vadă), Hristos trimite pe om înapoi în cetatea păgubită ca să spună cât bine i-a făcut lui Domnul. Încearcă să echilibreze printr-un bine infinit – scoaterea din iad – o pierdere financiară. Știa ce face. În acest context vine Evanghelia zilei acestei Duminici.

Un bogat cu aere de senator roman și rege local – fără a avea nici una dintre calități – încearcă să adauge bogăției ștaif politic. Boală grea. Încă netratabilă. Își întreținea falsa identitate ce-l încânta cu veseliri în chip strălucit în toate zilele sale. Punea haine sclipitoare dar false în adânc și făcea chefuri strălucitoare dar fără sens. Un om ce se credea, pare, deasupra celorlalți prin ceea ce-și îngăduia despre sine. Ceilalți, pe care-i tratează simplu, ca pe câini. Lazăr, un sărac, plin de bube și poftitor la cele ale rămășițelor mesei lui își află ocrotire mai lesne la câinii ce-i lingeau bubele decât la omul-bogăție ce nici măcar nu pare să-l știe. Până într-o noapte. Când mor amândoi. Mai întâi, săracul Lazăr (Luca, 16, 22 ), care este dus în sânul lui Avraam. Apoi, bogatul care a fost înmormântat. Cât de atent la nuanțe Hristos-Povestitorul. Și ce gingaș să nu rănească pe nimeni. Oferă o împărăție deschisă săracului. Și o groapă demnă – cel mai probabil – bogatului. Și dacă se oprea aici povestirea din parabolă merita reținută. Din suferință și sărăcie, omul urcă în Sânul lui Avraam. Din bogăția împestrițată cu nestatutare însemne heraldice – hlamida și porfira – bogatul stă în groapă. Și-a luat partea, s-ar zice. Dar este mult mai mult decât atât. Să ne înțelegem. Putea purta însemnele regalității (hlamida) ori ale democrației romane (purpura) doar în două situații: le primise cadou la schimb cu alte cadouri ori pur și simplu le cumpărase prin corupere. Niciuna nu-l avantajează pe bogatul ce s-ar fi vrut mai mult decât bogat.

Hristos Domnul  – prin glasul lui Luca – duce, însă, parabola mai departe. Îl vedem pe bogat, din groapă, în iad. Se simte că nu bogăția l-a dus acolo, ci lipsa de omenie în care o dobândise. Culmea că, după ce nu văzuse de aproape în curtea sa pe Lazăr, acum vede de departe pe același bubos în sânurile lui Avraam. Deja se vindecase de boala bogatului cea mai gravă: nevederea oamenilor! Lipsa de cordialitate cu ei. Orbirea în strălucirile inutile ale cotidianului care nu, nu este veșnic. Parabola nu este despre Împărăția cerurilor – cum sunt marea majoritate, inclusiv parabola anterioară în capitolul de la Luca, cu iconomul nemilostiv (Luca 16, 1-9) – ci este o parabolă despre atitudine în fața vieții. A vieții cotidiene, pe care ne credem stăpâni. Și care, de fapt, ne stăpânește teribil. Nu este nici măcar o parabolă de criză – cum ar spune Charles Harold Dood, unul din marii profesori de Noul Testament – ci este o prezentare limpede a neputinței de a înțelege, în lipsa omeniei, dumnezeirea ce ni se propune. Dintr-o dată vedem pe bogat că face un lucru pe care credea că îl stăpânește bine: negociază. Folosește însăși rațiunea de a fi a unui om îmbogățit. Pentru că el asta pare. Un soi de parvenit care voia să dovedească tuturor că este cineva. Că nu e doar bogăție de el ci și el, ca om, este cineva. Setea îl macină în iad și temeiul dialogului său cu Avraam este cea mai de nebăut băutură pentru el la vremea chiolhanurilor sale. Hristos  nu este împotriva meselor, să ne înțelegem. Atât că El de fiecare dată invita la mesele unde era invitat săracii, tâlharii pocăiți ori desfrânatele, vameșii și Lazării comunității. Cei care nu de strălucirea meselor aveau nevoie ci de mâncare ca atare. Masa bogatului sătura pofta sa de mărire. Masa săracului, minima lui hrănire.

Bogatul cel strălucitor cere apă pe vârf de deget de la bubosul Lazăr. Nimic din ce ne pare că este veșnic în viața noastră cotidiană nu este. Veșnicia ține de darul lui Dumnezeu și perspectiva propusă de Hristos Domnul în parabola aceasta e simplă. După faptă și răsplată ori, dacă vreți, aplicarea regulii de aur a Evangheliei: faceți-le oamenilor ce vreți să vă facă ei vouă. Nu întâmplător bogatul vorbește cu Avraam, un om ca el, bogat dar darnic, care purta ca patriarh însemnele regalității cerești și veșmintele senatoriale ale Cerului. Dar era un om. Aviz celor care cred că murim cu totul ori că trecem în neființă. Bogatul cel îngropat descoperă atunci că  e timpul să facă teologie cu Avraam. Așa se întâmplă cu toți aceia care sunt prea materialiști sau care cred că rațiunea dă apă buzelor însetate în focul trist al însingurării de după moarte. Și propune lui Avraam să trimită pe Lazăr, bubosul și flămândul, la frații săi – cinci – să le povestească acelora unde este el și riscurile la care se supun dacă trăiesc asemeni lui. Este o propunere interesantă. Lazăr ar fi fost un om-vis, o nălucă vestind ceea ce – i-o spune Avraam – Moise (Tora) și Profeții (Neviim) le-o spuneau deja. E subtilă replica lui Avraam pentru că-i atrage atenția că un vis nu-i mai mult decât munca la sinele propriu pentru a înțelege mesajul permanent viu din mijlocul cotidianului pe care Dumnezeu îl dă. Nu personal – cum o face Hristos Însuși prin această parabolă – ci prin Moise și Profeți. Bogatul insistă: „Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi” (Luca 16, 30). Cuvintele de răspuns ale lui Avraam sunt de un realism inegalabil: „Dacă nu ascultă de Moise și de Prooroci nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți” (Luca 16, 31). Și o spune de fapt Cel Înviat. În care ei nu vor crede!

Parabolă sau poveste despre noi? Îmi pare că ni se dovedește – a câta oară – cât de bine ne știe Hristos pe noi, oamenii. Limitați la propriile bogății, devenim sclavii lor cu o ușurință care nu-i scapă lui Dumnezeu Întrupat. Nu. Nu este o pledoarie la sărăcie și buboșenie. Ci, la temperarea încrederii noastre în planurile prin care ne credem veșnici în cele neveșnice. E o pledoarie în favoarea sărăcirii de dragul celuilalt care nu mai poate. Care se aseamănă mai mult câinilor decât oamenilor. Căci, Lazăr este acceptat în grupul animalelor cu mare drag respins fiind din grupul oamenilor. Parabola este o pledoarie pentru vigilență, pentru trezvie – cum numesc Părinții Bisericii starea de veghere asupra sufletului. Ne spune că nu suntem doar pântece și plăceri, ci și suflet. Nu numai nopți pierdute în sărbătoriri ale bogățiilor noaste sterpe, ci și zile de lucrare cu propriul nostru suflet pentru ca să nu rămână în iad ca într-un mormânt. Dar are și o cheie mai grea: necredința noastră ca oameni. Dovada supremă a Dumnezeirii lui Iisus Hristos este Învierea. Exact pe acesta o neagă bogații în vorbăria gurii, înveșmântați în hlamida unei regalități de opinii și a unei purpure cu falsă modestie democrată. Teologia parabolei acesteia nu este negociabilă. Ori ești de partea Înviatului, ori mărești lista de frați ai bogatului prea plin de sine ca să admită că Dumnezeu este mai important ca el. Strașnică lecție. Până azi. Domnul Hristos ne spune că Scriptura – în întregime – ne este dată să aflăm cum să nu ajungem în iad. Nu cum să dărâmăm raiul din cei cărora le este cu putință locuirea lui. Pentru dărâmătorii de Rai și mincinoșii cu aere de porfiră și vizon, pilda este o atenționare. Negocierea după mormânt este invalidată de Înviere.