După ce ne-am mutat la Noul Schit, am început să ne construim chilii. Părinţii din obştea noastră au hotărât împreună cu stareţul să facă o comandă costisitoare de materiale, fără să mă întrebe şi pe mine. Atunci eu, care încă din lume ştiam cum se fac construcţiile şi văzând că vom da bani în zadar, am alergat la stareţ ca să preîntâmpin greşeala, pentru folosul obştesc. Dar ce credeţi că s-a întâmplat? Stareţul a început atunci să mă acopere cu o grămadă de ocări, după care m-a izgonit ca pe un câine. Am ieşit de la stareţ cu capul plecat, dar nu şi cu gândul, căci am spus în sinea mea: «Bine, bine! Mulţumesc pentru ocări, dar mâine, când vei arunca la râpă o grămadă de bani, vom vorbi din nou.»

Într-adevăr am vorbit din nou, dar tot eu am fost cel care am plătit scump. După ce au fost aduse materialele şi am văzut că erau nepotrivite, aşa cum apreciasem, le-am pus într-o magazie. Însă nu au trecut multe zile şi le-am folosit la o altă treabă şi ne-au ajuns întocmai de parcă am fi făcut o comandă specială. Ei, atunci stareţul, pe bună dreptate, mi-a dat iarăşi o lecţie bună.”

(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții, traducere și editare de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 52-53)