Protosinghelul Porfirie Bucurescu, de la Mănăstirea Frăsinei – Vâlcea (1862-1927)

Acest stareţ ales al Mănăstirii Frăsinei s-a născut în comuna Domneşti (Argeş). Când era de 12 ani, a trecut prin sat un ieromonah şi, văzând mai mulţi copii, i-a întrebat: 

– Care din voi ar vrea să meargă la mănăstire? 

– Eu vreau să mă fac călugăr!, a răspuns unul dintre copii, cu numele Petru. Era viitorul stareţ Porfirie.

După câteva zile, copilul a fost dus la Mănăstirea Frăsinei şi încredinţat unui dascăl iscusit, ieromonahul Lavrentie. Acesta l-a învăţat carte şi toată buna rânduială, iar la vârsta de 20 de ani l-a tuns în cinul călugăresc, cu numele de Porfirie. Şi era părintele Porfirie foarte blând la cuvânt şi smerit cu inima. Deci, văzând stareţul ascultarea lui, l-a hirotonit preot şi l-a pus eclesiarh.

În anul 1905, stareţul Silvestru mutându-se la cele veşnice, obştea mănăstirii l-a ales stareţ pe părintele Porfirie. Şi a povăţuit Mănăstirea Frăsinei 22 de ani, păstrând cu sfinţenie aşezământul lăsat aici de Sfântul Calinic. Sub stareţul Porfirie, Mănăstirea Frăsinei ajunsese cea mai renumită sihăstrie din ţară, numărând până la 60 de părinţi şi fraţi. Rânduiala acestei sihăstrii era aceasta: călugării luau parte la toate slujbele din biserică. Ascultarea se făcea în deplină tăcere, unită permanent cu rugăciunea lui Iisus. Masa era de obşte. Fiecare servea cu înfrânare cât îi trebuia. Chiliile, bucătăria şi biserica nu se încuiau. Părinţii se sileau să citească sfintele cărţi, să-şi facă regulat pravila şi canonul de chilie, să postească şi să se roage cât mai mult.

Într-o zi, stareţul Porfirie a văzut pe un frate cu sufletul tulburat şi l-a întrebat: 

– Frate, ţi-ai făcut canonul şi pravila azi dimineaţă? 

– Nu, părinte stareţ. N-am avut vreme să le fac.

– Din cauza aceasta eşti tulburat! Lasă ascultarea şi du-te la chilie. După ce-ţi vei termina pravila şi canonul, să vii din nou la ascultare. 

După un ceas, fratele s-a întors de la chilie cu faţa veselă şi plin de pace.

Un alt frate era nestatornic. Mereu venea şi pleca din mănăstire. Odată l-a întrebat pe stareţ: 

– Oare de ce nu pot sta în mănăstire? 

– Pentru că nu te-ai spovedit odată cum trebuie! i-a răspuns stareţul. Iată, timp de trei zile eşti scutit de orice ascultare. Pregăteşte-te şi te spovedeşte curat de toate gândurile tale şi te vei linişti. 

Într-adevăr, după spovedanie s-a izbăvit de patima nestatorniciei.

De asemenea, stareţul Porfirie nu îngăduia călugărilor să se nevoiască peste puterile lor sau să se retragă singuri la pustie. Într-o zi, un frate i-a cerut voie să se nevoiască în pădure. Iar stareţul i-a zis:

– Frate Ioane, nu-ţi dau binecuvântare să te duci la pustie. Acolo sunt ispite multe. Rămâi în obşte, aici este locul tău. 

Fratele însă a plecat pe ascuns. După câteva luni, terminând mâncarea, voia să se coboare în mănăstire. Dar, fiind iarnă, cum mergea pe marginea unei văi, a alunecat în prăpastie şi acolo a răposat. Iată unde duce neascultarea!

Stareţul Porfirie, ostenindu-se mult pentru mântuirea fiilor săi duhovniceşti, în toamna anului 1927, simţindu-şi sfârşitul aproape, i-a binecuvântat pe toţi şi a răposat cu pace.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 514 - 515)