Schimbarea naşte râvnă. Încerci să zici rugăciunea pe care ai început-o, şi dacă vezi că vine plictisirea, oboseală, somn şi altă tulburare în timpul acela, trebuie să mă forţez. Şi dacă nu pot nici prin forţare, trebuie a schimba. Dacă eu citesc la Psaltire, vine plictisirea, vin gândurile, las şi citesc o foaie, ori o jumătate de foaie din altă carte. Şi dacă vezi că nici aşa, ieşi la aer liber, adică în aerul de-afară te mai descurci, e mai uşor. Dar, ca să-ţi spun, e mare nenorocire cu patima asta a nesimţirii. Ar trebui să dispară nesimţirea.

Uite cum, în schitul acela, la schitul Sihla era un nebunel. Și nebunelul acela îmi punea unele întrebări. Şi când găteam, el spunea aşa: „Încă nu-i complet”. Iar îmi punea alte întrebări. „Apăi, nici asta nu-i completă”. Şi când mă duceam la slujbă, acolo, şi-l vedeam, mi-aduceam aminte că nu-s complet. Ştii de ce zicea el aşa? Ca să mă învăţ smerenia. Ca să vadă, nu mă tulbur eu că „nu-i complet”? Dar am observat, călugărul ori fratele, când se duce în mănăstire, se duce ca o cărămidă. Cărămida e cu colţuri. Şi stând acolo, la mănăstire, se tocesc colţurile. Şi m-a întrebat cineva: „Când s-au tocit?”. Când te-a batjocorit şi nu te-ai mai tulburat. Atunci s-au tocit colţurile. Dar să ştii că are mare însemnătate, când a ajuns un călugăr să-i cureţe Duhul Sfânt inima, are mare valoare. Pentru că, pe măsură ce noi nu stăm de vorbă cu gândurile în timp ce zicem rugăciune, atunci odihnim pe Duhul Sfânt în inima noastră.

(Pr. Răzvan Andrei Ionescu, Părintele Proclu, așa cum l-am cunoscut, Editura Doxologia şi Editura Apostolia, Iaşi, 2017, pp. 23-24)