De multe ori gândim în categorii gata fixate de alţii, consumăm idei semi-preparate, cu alte cuvinte suntem adepţii fast-food-ului valoric: e repede, potoleşte foamea şi deci e cea mai bună alegere. Lasă la o parte rafinamentul, aşteptarea, prelucrarea, nuanţele. Mult să fie şi mai ales repede.

S-a observat de către sociologi că omul are o frică teribilă de noutate. Toţi clamăm că suntem interesaţi de nou, că ne plictisim cu acelaşi lucru, că dorim senzaţiile de noutate extremă. Iubirile la prima vedere (first sight) sunt celebrate de poeţi, teritoriile virgine sunt glorificate de agenţiile de turism etc. De fapt puţină lume iubeşte cu adevărat noutatea absolută. Nu ştiu câţi oameni ar accepta să meargă într-un ţinut total necunoscut, fără facilităţi de confort, fără oferte, fără restaurante, cafenele, hoteluri. Oamenii iubesc doar ideea de nou, le place să fie numiţi pionieri ai lumii, să se laude cu demnitatea de exploratori. Oamenilor noii ere le e frică de surprize, confortul înseamnă de cele mai multe ori redundanţă, repetiţie a plăcerii, confirmare a propriior limite, împlinire lejeră a aşteptărilor, all inclusive. Omul de azi, plin de device-uri electronice, devine obosit de prea multe evenimente, somnolent faţă de fumuseţile lumii, dezabuzat de prea multe plăceri, blazat în gândire.

Aceasta este explicaţia faptului că există un număr imens de oameni care ascultă un post de radio care dă două sute de melodii celebre cu repetiţie, aşa încât niciodată nu vei auzi altceva decât ceea ce ştii deja. Există o lenevie a minţii care impune întregului organism o stare de dolce far niente, în care nimic fascinant, înviorător sau problematic nu poate apărea. E starea omului plictisit de prea multă materie, care-l îngroapă de viu în inutilităţi cu ştaif sau în atitudini gregare.

Emoţia începutului, fascinaţia pură, descoperirea vieţii care pulsează în noi, explorarea ţinuturilor inimii, poezia creaţiei, adâncimea de sens a valorii, toate acestea pălesc discret dar sigur în conştiinţa omului post-modern. Îşi fac loc în schimb satisfacţia ieftină, numărul de stele, etichetele comerciale, destinaţiile fără noimă.

Hristos, Mântuitorul lumii este da-ul definitiv spus vieţii, „omorârea morţii, sfârâmarea iadului şi începutul unei alte vieţi, viaţa veşnică”. El cheamă pe oameni la căutare necontenită a adevărului în ei înşişi, în lume şi în viaţa veşnică: „Căutaţi şi veţi afla”.

Iar femeile mironosiţe, în geana nopţii, purtând miresme pentru a-L unge pe Dumnezeu, sunt exemplul suprem al curajului celui ce iubeşte cu adevărat. Înfruntând întunericul, gărzile de la mormânt, greutatea pietrei funerare, frica de moarte, dezamăgirea, femeile purtătoare de mir au arătat vocaţia omului omenesc de explorator al Învierii. Iubirea lor de Învăţătorul lumii a devenit deopotrivă curaj, îndrăzneală, înţelepciune, profunzime a inimii, libertate a spiritului.