Părintele Zaharia a ajuns la Tarcău într-o iarnă, pe când stărețea Părintele Pangratie: „Îmi doream mai demult un loc mai liniştit, mai retras, şi când am venit aici, într-adevăr, mi s-a părut că e ceea ce vrea sufletul meu”.

A fost nevoit să facă facultatea în mănăstire fiind, și spune că ieşirile acestea în lume te scot din ritmul mănăstirii. „Când eşti în mijlocul lumii, nu te mai poţi reculege ca în mănăstire. La noi nu vine atâta lume şi când e obştea, se creează o legătură, este o pace pe care o aduce Dumnezeu în suflet dacă participi la slujbele din biserică. Şi locul în sine este liniştit. Poate și datorită rugăciunilor care s-au făcut. Au trăit aici nişte părinţi de rugăciune, printre care merită amintit cel dintâi, ieroschimonahul Avramie, care este înmormântat lângă biserică”, spune Sfinția sa. Se pare că acesta venise de la Durău cu vreo cinci ucenici. Au lucrat cu mâinile lor cinci ani pentru ridicarea bisericii şi a ansamblului mănăstiresc. Se văd şi acum ciopliturile din bardă.

„Fiecare, când vine în mănăstire, vrea să fie ucenicul unui bătrân”

Părintele Zaharia l-a cunoscut puțin și pe Părintele Nicodim Grosu, care, după spusele sale, a fost preot de mir şi după ce a ieşit la pensie a venit şi a locuit aici, mai retras. A fost ieromonah, stătea în singurătate şi se vedea pe faţa lui că are o viaţă interioară, de rugăciune. Era tot timpul adunat în rugăciune, concentrat, iubitor de liniște. Nu răspundea la vorbă multă. A fost un om de rugăciune şi un duhovnic foarte căutat.

Și-l amintește, de asemenea, și pe Părintele Pangratie, cel care a fost stareț la Tarcău. Era un om înţelegător şi se vedea că avea o profunzime duhovnicească, o putere de pătrundere a omului, și de asemenea, darul duhovniciei. Cu toții se simţeau bine în preajma lui, mai ales când venea la strană și cânta cu ei cu a sa voce plăcută. Întotdeauna când era Liturghie aducea pace, linişte și le dădea o siguranţă, ca duhovnic.

„Fiecare, când vine în mănăstire, vrea să fie ucenicul unui bătrân. Asta-i dorinţa fiecărui tânăr care intră în mănăstire: să aibă un bătrân care să-l povăţuiască. Citim că înainte aşa se formau călugării. Aşa era înainte; acum nu mai ştiu cum e, căci mentalitatea s-a mai schimbat. Mie mi-a plăcut să stau pe lângă bătrâni. Chiar când se sprijineau de mine sau le mai duceam de mâncare, îmi plăcea când povesteau din amintirile lor, tot timpul îmi transmiteau dragoste. Omul viu nu poate fi înlocuit de nicio carte”, concluzionează gânditor Părintele Zaharia.