Procentual, 90% dintre români vor Religie în şcoală. Ce se întâmplă cu restul de 10%? Cine sunt ei? Dezbaterile s-au încheiat, Biserica poate răsufla liniştită, aşa cum Pădurea respiră prin rădăcini, după trecerea furtunii. A fost o dezbatere cler – laici din care Biserica a ieşit, iară şi iară, întărită. Personal, bănuiam un procentaj de maxim 45-50% pentru. Se impun următoarele consideraţii – concluzii:

1.      Laicatul şi-a demonstrat rolul şi locul ocupate în Biserica lui Hristos, misiune binedefinită şi clar desfăşurată;

2.      Dezbaterile au scos la iveală profesori de religie demni (în sensul firesc al cuvântului), directori, diriginţi şi învăţători bine şi româneşte întenţionaţi;

3.      Unii preoţi, profesori de religie, nu trebuie să confunde catedra cu scena, arena sau, mai ales, Altarul. Preotul trebuie să ardă permanent pe Altarul credinţei. A vorbi de confesiune în Credinţă este un pleonasm cumplit. Locul credinţei este în Biserică şi în sufletele oamenilor, locul Religiei trebuie să fie şi în şcoală;

4.      Clerul rămâne dator Laicatului. Deopotrivă, datoria poate fi împlinită în faţa lui Dumnezeu prin empatie (creştere în posteritate), prin simpatie (iertarea şi îmbrăţişarea celor ce au pornit furtuna) şi prin simfonie (demonstrată de mass media noastră mult blamată, - acum trebuind lăudată pentru implicare);

5.      Cele trei (empatia, simpatia şi simfonia) pot duce, pentru prima dată în perioada postdecembristă 89 la armonie în sânul poporului. Biserica lui Hristos cea Ortodoxă (laici şi cler, pentru mine, cleric, aceasta este ordinea) trebuie să propună societăţii menţinerea Stării de Armonie, care este mai presus de orice democraţie;

6.      Laicatul, prin prezenţa şi prestanţa lui în problematica vizată, şi-a (re)căpătat nu numai rolul şi locul în Biserică, dar şi dreptul (deseori de a-i controla şi atenţiona pe profesorii de religie şi uneori de a-i trage de sutană pe preoţi, măcar atunci când aceştia îşi uită rolul, îşi părăsesc locul şi îşi sfidează... dreptul);

7.      Moise, Cernea şi Pătraşcu sunt apariţii meteorice în peisajul nostru; aşa cum cei Trei Crai au pornit în căutarea lui Hristos după un meteorit (stea), Moise, Cernea şi Pătraşcu parcurg drumul istoric al mântuirii în sens invers, adică fug de Hristos. Problema nu mai este a lor. Hristos nu-i lasă, aleargă după ei şi nu oboseşte niciodată în căutarea celor pierduţi. El este... Atletul iubirii.