Arhimandritul Emilianos Simonopetritul ‒ Bucuria, nimicirea întristării

Bucuria este ceva rar, dar asta nu înseamnă că este și ceva mare. Este ceva firesc, așa cum firesc este să văd. Un orb ar putea să-mi spună, măi, măi! tu poți să vezi? Așa și când cineva este bucuros, ceilalți sunt nedumeriți și întreabă: te bucuri? Fiindcă s-au obișnuit cu o stare nenorocită, cu minciunile, cu păcatul, cu infernul conștiinței existenței omenești, tăgăduindu-L pe Dumnezeu zilnic. Prin urmare, bucuria nu este ceva mai nou. Este un element care ajută în viața duhovnicească.

Să vedem totuși ce spun despre bucurie Părinții Bisericii noastre și să începem cu Sfântul Athanasie cel Mare care, în lucrarea lui Despre feciorie, pe care a scris-o special pentru fecioare, zice: „Să nu te întristezi de ceea ce ți se întâmplă cumplit, nici pentru pagubă să nu te întristezi, nici pentru ocară. «Căci întristarea lumii acesteia moarte lucrează»”[1]. Nu te întrista, zice, pentru ceva cumplit, pentru ceva rău, pentru ceva vătămător care poate să ți se întâmple în viața aceasta. Și dacă vei pătimi vreo pagubă sau dacă cineva te va întâmpina într-un mod urât, egoist, insultător sau disprețuitor, iarăși nu te întrista. Fiindcă orice întristare a lumii acesteia moarte lucrează. Orice întristare pentru orice motiv este un laborator al morții”. Atunci se naște o întrebare firească: Atunci pentru ce să se întristeze cineva? Și explică Marele Athanasie că „numai pentru păcatele tale să te întristezi”[2]. Același lucru îl spune și Sfântul Ioan Gură de Aur: „O singură vătămare și un singur rău există în lume, păcatul”[3]. Numai pentru păcatul tău să te întristezi, căci acela conține în el toate pricinile întristării.

Totuși, este evident că „să nu te întristezi” nu are sensul de întristare pentru că am păcătuit, ci înțelesul de pocăință. Fiindcă strânsoarea, strâmtorarea, apăsarea și supărarea provocate de păcat nu sunt întristarea cea după Dumnezeu, ci întristarea lumii[4]. Este reflexia unei concepții individualiste asupra vieții, despărțire de voia lui Dumnezeu, ceva întristător. Nu despre acest lucru vorbește aici. Prin urmare, orice cuvânt pentru care te întristezi este văzut ca ceva mic care te atrage și te scoate de pe traiectoria lui Dumnezeu.

Să trecem acum la Cuvioasa Sinklitikia, care zice: „la început luptă este și trudă multă pentru cei ce vin la Dumnezeu, dar după aceea bucurie negrăită”[5]. Când cineva vine la Dumnezeu pentru prima dată, zice, are de înfruntat multă luptă și trudă, dar este în continuu stăpânit „de bucurie negrăită”. Singurul lucru care poate să dovedească faptul că aparținem cinului celor singuratici[6] este această bucurie negrăită.

Bucuria este caracteristică monahului și numai prin bucurie poate „să aprindă dumnezeiescul foc cu lacrimi și durere”[7] zice în continuare Sinklitikia. Numai când ai această „bucurie negrăită”, poți să-ți miști inima și să faci să se aprindă înlăuntrul ei dumnezeiescul foc al dragostei de Dumnezeu, „cu lacrimi și durere”. Aceasta mai cu seamă este o harismă a lui Dumnezeu, iar nu întristare omenească. „Focul cu lacrimi”, această stare îndurerată și înlăcrimată, care în realitate este o dumnezeiască înflăcărare, dă cea mai mare dulceață omului bucuros. Când ești supărat, când ești necăjit, când ești îndurerat, când ești amărât, atunci creezi o stare bolnăvicioasă în sufletul tău și nu-ți propui niciodată să trăiești dumnezeiasca dragoste. Vei fi pururea o făptură necăjită. Vei trăi pentru totdeauna o stare total diferită de starea omului duhovnicesc.