„Dintre toate lucrurile, cel mai ostenitor este să conduci sufletele”, scrie Sfântul Nil. „Cei ce o primesc [sarcina povățuirii] trebuie să se pregătească pentru o luptă obositoare”. Îndrumătorul nu ar trebui să se aștepte să primească din partea ucenicilor săi o ascultare grabnică și de bunăvoie. Nu este deloc ușor să ții în frâu un cal sau un alt animal, dar oamenii, cu a lor personalitate infinit de variată și răutate deliberată, sunt cu mult mai nesupuși. Totuși, dacă cei de sub îndrumarea sa se dovedesc neascultători, povățuitorul însuși poate fi socotit responsabil: „Negrija învățăceilor devine primejdie și învățătorului”. Cei care își asumă o astfel de slujire trebuie, prin urmare, să recunoască primejdiile la care se expun: „Dacă aceștia ar fi fost convinși că se cere mare osteneală și ar fi cunoscut primejdia... ar fi renunțat la acest lucru, ca unul care întrece puterile lor”, fiindcă este ca și cum „te-ai arunca într-un cuptor aprins”.

Toate acestea înseamnă că nimeni nu ar trebui, îmboldit de propria sa voință, să se recomande cu încredere în sine ca fiind calificat pentru a-și asuma slujirea îndrumării duhovnicești. Adevăratul Bătrân nu se promovează pe sine, ci-și descoperă vocația prin inițiativa celor care doresc să devină fiii lui duhovnicești. El ar trebui „să respingă cu toată puterea slujba de conducere a altora”, și dacă chiar devine îndrumător duhovnicesc, aceasta ar trebui să fie „fără să vrea” și „silit” să facă aceasta de către cei care doresc să-i fie ucenici. El nu afirmă cu îndrăzneală: „Iată-mă! Veniți la mine!”, ci alții sunt cei care bat la ușa sa până când, în cele din urmă, va deschide.

(IPS Kallistos Ware, Mitropolit de Diokleia, Îndrumarea duhovnicească în Muntele Athos, Editura Doxologia, traducere de Dragoș Dâscă, Iași, 2016, pp. 47-48)