Nu se ştie numărul exact de parabole spuse de Hristos, dar probabil pentru ca noi să înţelegem mult mai bine şi mai clar Adevărul rostit de El, au fost rostite aceste pilde cu „final fericit”. Depinde din ce perspectivă privim lucrurile, în funcţie de propriul nostru orizont, pentru că, până la urmă, Mântuitorul nu vorbea de dragul de a vorbi, ci vorbea pentru noi și despre noi.

Astfel, pericopa evanghelică cu și despre fiul risipitor (Luca 15, 11-32) este cât se poate de clară şi de concretă, încât nu ne rămâne decât să ne gândim cu inima şi cu mintea la cele trei personaje: tatăl, fiul cel mic și „risipitor”, fratele mai mare şi „ascultător”, distribuite pe trei planuri: risipirea averii de către fiul cel mic, întoarcerea la tatăl său şi „nelămurirea” fratelui mai mare. Un întreg scenariu ce pare a fi inspirat din „fapte reale”.

Nu este nimic ciudat sau rău în faptul că fiul cel mic îşi cere averea, pentru ca tatăl să o împartă cu discernământ fiilor, iar aceștia să plece apoi de lângă părinţii lor; până la urmă chiar Hristos o spune: „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa” (Marcu 10, 7). Totuși, observăm că fiul cel mic nici măcar nu este căsătorit şi îndrăzneşte să-şi ceară drepturile, ba mai mult, se şi duce cu partea lui de avere încotro vrea. Şi nu ne spune Evanghelia că cineva ar fi protestat, nici măcar fiul cel mare şi „ascultător”, ceea ce îi dă „undă verde” mezinului. L-am putea acuza pe tatăl de lipsă de discernământ, însă Sfinţii Părinţi au văzut în modelul lui pe Dumnezeu Însuşi, care nu ne forţează cu nimic voinţa, libertatea, ci voieşte ca noi să rămânem în comuniunea cu El în mod liber și nu din obligaţie. Așadar, tatăl tot cu discernământ a procedat şi vom vedea şi de ce…

Îndrăzneala fiului era şi o dovadă de curaj, dar, ce-i drept, el nu era pregătit să-și asume acțiunea sa şi s-a dovedit că nu avea maturitatea necesară. Tatăl, însă, care îl cunoştea foarte bine (pentru că cine oare ne cunoaşte mai bine pe noi până plecăm la „casele noastre”, oare nu părinţii?), i-a dat acestuia libertatea de a-şi vedea propria „grabă”, propria imaturitate, ca astfel să se maturizeze... Observăm că toate s-au petrecut în mare „grabă”. Imediat mezinul a plecat, apoi a cheltuit averea şi tot foarte repede a ajuns într-o așa degradare socială şi morală, încât ne putem da seama că această „grabă” de a consuma placeri e de origine demonică. Numai demonii sunt fără stare de echilibru, fără vreo dorinţă de întoarcere la originea lor, într-o continuă cădere şi grabă de a cădea.

Putem vedea reprezentată în tânărul din Evanghelie însăşi fiinţă umană, omenirea pe care Sfântul Metodie al Olimpului o vede înainte de Întruparea lui Hristos ca pe un copil în şcoala primară şi care trece în şcoala gimnazială datorită Jertfei lui Hristos. Aşa s-a întâmplat cu omenirea de abia la „plinirea vremii”, adică atunci când ea a fost pe deplin conştientă de starea în care se afla şi de faptul că avea nevoie de un Izbăvitor care să o scoată din cotloanele întunericului și s-o readucă la starea şi la „frumuseţea cea dintâi”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Dumnezeu, în Înţelepciunea Sa, a sădit în plăcere durerea, ca omului să-i trezească conştiinţa păcatului, şi aşa să se întoarcă la El. Şi vedem că, atunci când ajunge la durere, fiul risipitor îşi vine în fire (Luca 15, 17), de parcă până atunci ar fi fost în afara lui, semn că păcatul este împotriva firii, un act iraţional pe care omul îl poate repara numai dacă revine în comuniune cu Dumnezeu.

Mă opresc asupra întoarcerii fiului risipitor care, odată devenit conştient de starea lui, îşi dă seama că nu a greşit doar faţă de tatăl său, ci mai întâi faţă de Dumnezeu care, prin Legea lui Moise, îi spunea: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi...”, fapt important, care determină schimbarea sa interioară. Mezinul putea să aleagă între a-şi plânge de milă, cum facem mulţi dintre noi, sau a-și aduna curajul și a îndrăzni să ceară iertarea tatălui.

Deşi fugim de ea şi poate nu o recunoaştem, prezența păcatului înseamnă durere şi de noi ține în ce măsură avem această percepţie, astfel încât atunci când o simţim să știm unde și la cine să alergăm. De aceea s-a şi spus că „cel care îşi vede păcatele este mai mare decât îngerii”, pentru că văzându-le și neascunzând păcatele, sufletul are mari șanse de a fi izbăvit.

Nici „risipitorului” nu i-a fost uşor, lupta interioară printre „porcii” din pădurea inimii lui nu i-a fost deloc simplă. Se putea termina foarte repede, cu un final deloc fericit; se putea ca fiul să aleagă să rămână într-o continuă stare de degradare, plângându-și de milă și regretând cele pe care le-a pierdut. El își pune totuși nădejdea și se întoarce la tatăl său, fără a bănui, totuși, o asemenea revărsare de dragoste, care odată copleşindu-l, îl va ajuta să nu mai cadă din demnitatea în care s-a aflat de la început.

Întoarcerea a fost cu final fericit, tatăl l-a primit, însă ce-a mai făcut fiul risipitor în continuare nu ştim. L-a maturizat experienţa prin care a trecut sau nu? Nu ştim, dar ştim că are o armă puternică de luptat cu „porcii”, și anume copleşitoarea iubire a tatălui, care nu-l va lăsa să nu se ridice ori de câte ori va cădea.