Părinte nu este cel care doar l-a născut pe copil, ci acela care şi după naştere îl iubeşte. Şi dacă iubirea este necesară acolo unde există din fire, cu atât mai mult e trebuincioasă acolo unde a fost sădită de Dumnezeu. (...)

Ce răspuns Îi vei da lui Dumnezeu când te va cerceta pentru că nu te-ai sârguit să-l educi cum se cuvine pe copilul care ţi s-a născut? Te va întreba Domnul: „Nu te-am pus ocrotitor şi dascăl al lui? Nu ţi-am poruncit să-l călăuzeşti pe calea cea dreaptă?”. Ce vei putea spune atunci? Că a fost un copil dificil şi n-a vrut să te asculte? Pe toate acestea trebuia să le vezi de la început, de când era mic, şi puteai să-l modelezi cum voiai. Atunci l-ai fi obişnuit cu binele, dezrădăcinându-i din suflet spinii care, datorită vârstei lui fragede, ar fi ieşit uşor. Dacă te-ai fi ocupat atunci de el, patimile lui nu s-ar fi mărit şi n-ar fi fost greu astăzi să le războieşti.

Ne putem dezvinovăţi atunci când Dumnezeu îi pedepseşte aspru pe copiii care înjură pe tatăl sau pe mama lor, iar noi îi auzim pe copiii noştri cum Îl hulesc pe Însuşi Dumnezeu, şi îngăduim asta?

Să ne străduim, aşadar, să le dăm copiilor noştri educaţie creştină, cu încredinţarea că atunci când vor avea evlavie şi iubire de Dumnezeu se vor deosebi şi în viaţa pământească prin virtuţile lor. Căci toţi îl respectă şi-l preţuiesc pe omul virtuos şi bun, chiar dacă ar fi el cel mai sărac; dimpotrivă, îl scârbesc şi-l urăsc pe cel rău, chiar dacă ar fi el cel mai bogat.

Cei care sunt nepăsători faţă de buna educare a copiilor lor vor fi pedepsiţi de Dumnezeu.

Dar şi tu, fiule, să asculţi de părinţii care te-au născut! Pentru cele pe care ţi le-au oferit cu nimic nu-i poţi răsplăti, nici să-i naşti, nici să trudeşti pentru ei, cum au făcut aceştia pentru tine.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Editura Egumenița, pp. 122-123, 126)