1. Vă atrag atenția: dacă vă faceți educatoare sau învățătoare, v-ați îndrăgostit pe veșnicie de copii. Iar dacă simțiți că nu v-ați îndrăgostit, căutați-vă altă muncă. Educatoarea este „primum movens” al culturii unui copil. Uneori nu contează atât de mult mama în perioada copilăriei, cât contează „doamna”, care este „Dumnezeul lui local”. Credința aceasta a copilului în educatoare nu are asemănare.

2. Cel mai bun profesor este cel care te însoțește în fiecare cuvânt pe care îl rostești. Eu tot timpul mă laud că am avut cei mai buni profesori de matematică, de fizică, de chimie. Nu pentru că au dat olimpici, ci pentru că te făceau, într-adevăr, să te simți uman. Cel mai bun profesor este cel care nu contează, ci te face pe tine să contezi, precum Sfântul Ioan Botezătorul: „Eu trebuie să mă micşorez, iar El trebuie să crească”.

3. Nu cancelaria îți spune dacă ești un profesor bun sau nu. Copiii îți vor spune acest lucru. Ei au puterea aceasta de a spune „te iubesc!”, uneori părând că nici nu te bagă în seamă. Și tot ei au cea mai mare calitate pe care noi, adulții, am pierdut-o: capacitatea fundamentală de a spune „iartă-mă!”. Uitați-vă la ei cât de rău le pare când i-ați prins că nu știu ceva. Ei sunt bucuroși când copiază, dar mai bucuroși sunt atunci când își iau nota pe merit. Uneori vin și îți spun, parcă: „Iartă-mă că nu am știut decât de nota 10. Tu, ca profesor, ai merita să știu de nota 15. Dar nu pot mai mult de 10, căci statul român nu mă lasă să îți spun că merit acel 15 pe care tu l-ai implementat adânc în sufletul meu”.