Iată mărturia sa despre cel care i-a fost un timp stareț și duhovnic:

La Mănăstirea Lacuri de lângă Hârlău l-am cunoscut pe Părintele Filaret Gălbează, Dumnezeu să-l odihnească. Mormântul său este la Mănăstirea Bucium din Iași. Acest stareț provenea dintr-o familie din care șapte copii ‒ iar la urmă, și părinții lor ‒ au intrat în monahism. Tatăl se călugărise la Mănăstirea Sihăstria Neamț, iar mama, la Agapia. Părintele Filaret plecase de copil la mănăstire, fiind ucenicul Părintelui Cleopa.

Sfinția sa a fost, pentru mine, temelia în monahism. Mi-a fost stareț și duhovnic. Avea răspuns la toate întrebările. Era un om foarte blând și dacă tu greșeai ceva în mănăstire, nu-ți provoca teamă că îți dă canon; te rușinai tu când dădeau ochii cu el. Când îl vedeai, tu voia să-i spui: „Părinte, dă-mi canon pentru cutare”. Așa o stare îți transmitea, încât niciodată nu te jignea.

De bunătatea și de corectitudinea lui te rușinai. Eu un astfel de om n-am mai întâlnit de când sunt în mănăstire și nici prin locurile prin care am mai fost. Orișice om care venea, cu fel de fel de probleme, prin felul lui de a fi, era exemplu în toate.

Programul de slujbe era astfel încât puteai să fixezi ceasul după el. Cât a fost sfinția sa stareț, am avut rânduiala din Sfântul Munte: Utrenia o începeam noaptea la două fără un sfert și terminam la ora șase toată rânduiala, cu Sfânta Liturghie. Dormeam de la șase până la 9-10, la ora 12 aveam masa, până la trei și jumătate ascultare, apoi Vecernia, la ora patru, după care, pe timp de vară, mai făceam treabă.

În urma unui accident rutier în care a murit fratele său mai mic, Părintele Filaret a fost câteva zile în comă. După aceea s-a retras. Am stat cinci ani cu sfinția sa. Dumnezeu să-l pomenească cu Sfinții Săi pe bunul Părinte Filaret!