În viața multora dintre noi, fie c-o recunoaștem sau nu, există persoane care, într-un fel sau altul, ne-au marcat existența: părinți trupești, părinți sufletești, rude, profesori, binefăcători, paradigme de iubire și dăruire pe care încercăm să le urmăm. Personal, nu uit niciodată contribuția dascălilor mei care m-au format, punând fiecare câte ceva la zidirea mea ca om, ca slujitor al Bisericii. Dintre acești profesori, un adevărat mentor, ctitor de vocație preoțească, ziditor de suflete misionare este părintele director Ioan Mihoc, de la Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamț. Este destul de greu să cuprinzi în câteva pagini viața și lucrarea unui preot vrednic al Bisericii, devotat celor două „altare” la care a fost chemat să slujească: cel euharistic, din biserică, și cel al școlii, catedra. Cu toate acestea, doresc să aștern câteva rânduri, spre știință în viitorime, despre modul în care l-am cunoscut pe părintele director Ioan Mihoc și ce am reușit să învăț de la sfinția sa. Circumstanțele întâlnirii cu dânsul au fost multiple, fiecare dintre acestea devoalându-mi aspecte inedite ale personalității sale.

În primul rând, l-am cunoscut ca profesor, odată cu anul 1995, când am început să urmez cursurile Seminarului teologic nemțean. În acel an, fiind înscriși foarte mulți monahi și monahii, s-a format o clasă în care elevii erau doar viețuitori din bătrânele sau mai tinerele chinovii moldave: ieromonahi, ierodiaconi, monahi, rasofori, maici ori surori de mănăstire, fiecare cu ascultări diferite, ne transformam pentru vremea șederii în Seminar în elevi dornici de cunoaștere, cu stângăciile inerente pentru unii care terminaseră demult ciclul gimnazial și s-au dezobișnuit cu programul de școală.

Anii petrecuți în Seminar s-au dovedit deosebiți, căci profesorii noștri au trudit fiecare la formarea noastră, mai cu samă că unii dintre noi erau deja hirotoniți sau, cum a fost cazul meu, am fost diaconit în anul doi de seminar, iar preoția am primit-o în anul următor. Aveam nevoie de multe și vitale cunoștințe de Dogmatică, Patrologie, Studii biblice, Tipic, Liturgică, Catehetică, Omiletică, Muzică bisericească pentru slujirea la care fusesem chemați s-o împlinim cu deplină responsabilitate, dar și cu pregătirea necesară.

Părintele Ioan Mihoc, directorul Seminarului, avea un fel aparte de a fi profesor. Dacă, în calitate de director al școlii teologice, era „ochi pururi veghetor” pentru bunul mers al școlii, dar și al gospodăriei anexe, care susținea și susține școala în atât de multe trebuințe materiale, ca dascăl, Părintele Mihoc era cu totul diferit. Când intra la ore, parcă se „dezbrăca” de toate grijile pe care le purta pe vrednicii umeri, devenind un profesor harismatic, care reușea să ne transpună în lumea minunată a textelor scripturistice. Prin expunerile sfinției sale călătoream departe, la Ierusalim sau Emaus, ne ridicam pe înălțimile Hebronului sau ale Taborului, coboram în văile Iordanului, ale pârâului Kerit, fiind aievea prezenți la învățăturile sau minunile Mântuitorului. În alte ore, îl însoțeam discret pe Apostolul neamurilor în lungile sale călătorii misionare. Cine a învățat Noul Testament cu Părintele Mihoc nu poate uita nicicând celebrele călătorii misionare ale Sfântului Apostol Pavel. Cu Sfânta Scriptură în mână, Părintele Director ne vorbea, tâlcuind verset cu verset, de parcă a fost acolo, prezent. Spun aici, pentru prima oară, cred, că parte bună din „geografia” Țării Sfinte am vizitat-o datorită Părintelui Ioan Mihoc și felului său unic de a explica cu fervoare tainele dumnezeieștilor Scripturi. De la sfinția sa am învățat dragostea pentru cartea sfântă, zăbava de a lucra cu elevul, am învățat că sub chipul aparent de profesor intransigent trebuie să se ascundă un suflet de tată, îngăduitor, iertător, care știe să certe fără să rănească, care știe să ridice fără să umilească.

O altă ipostază în care l-am cunoscut pe părintele Ioan Mihoc a fost aceea de diriguitor al istoricei școli teologice de la Neamț. Viețuitor la Vovidenia, am interacționat cu Seminarul în diferite situații administrativ-gospodărești. Amintesc doar una: prin anul 1995, Părintele Director a trudit alături de echipa de voluntari din Germania, schimbând toată instalația de la bazinul de apă al Mănăstirii Neamț, situat în proximitatea Vovideniei, până la Seminar și în incinta Lavrei. Odată cu aceste lucrări, Schitul Vovidenia a fost racordat prin noua instalație la sursa de apă, prin bunăvoința Părintelui stareț al Mănăstirii Neamț, arhim. Irineu Cheorbeja, și a Părintelui Director Mihoc. Egumenul de atunci al Schitului, Protos. Clement Schipor, bucuros pentru mărinimia conducerii Lavrei și a Seminarului, a adunat mica obște să dăm și noi o mână de ajutor. Astfel, am avut ocazia să-l văd pe Părintele Mihoc echipat în salopetă, coborând în canalul adânc de peste un metru, ajutând la montarea noii instalații pentru apă. L-am văzut pe directorul Seminarului, apoi, pe schelă cu zidarii, alături de pălmașii la roabă sau lopată, cu elevii trebăluind la șantierul bisericii. Știa să-și țină colaboratorii aproape, având pentru toți un gând bun, un sfat potrivit, chiar o snoavă, când împrejurarea o îngăduia. Se arăta cald și duios, dar ferm și cutezant când circumstanțele o cereau.

Însă, tot ca director al Seminarului, Părintele Mihoc a trudit pentru ridicarea impresionatei biserici închinate Sfântului Ioan Iacob de la Neamț. Ca elev seminarist, dar și vecin al Seminarului Teologic „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamț, am urmărit cu uimire cum, doar în decursul câtorva ani, s-a ridicat o măreață catedrală în cinstea Sfântului Ioan Iacob de la Neamț, chiar în curtea vestitei școli teologice. Înălțarea bisericii a fost o adevărată minune. Pe 5 august 1994, Întâistătătorul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei sfințea locul viitoarei biserici. La numai trei ani, pe 12 octombrie 1997 ‒ cu eforturi financiare deosebite și prin jertfa Părintelui Director Ioan Mihoc, a părintelui profesor mutat la cele veșnice, Vasile Ignătescu, dar și a celorlalți profesori și ostenitori, neuitând și de generațiile de elevi seminariști ale acelei perioade, a fost târnosit altarul noii biserici, de către Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Constantinopolului, de vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist și de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel (la vremea respectivă, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei), alături de un ales sobor de arhierei, stareți, preoți și credincioși. Cu dăruire și dragoste la fel de puternice pentru Sfântul român, lucrările au continuat. Părintele Director a fost martor la punerea fiecărei cărămizi, la fiecare cancioc de tencuială, la fiece mână de frescă și nuanță de culoare. În 2009 am avut fericirea să particip la slujba de sfințire a picturii interioare, oficiată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel și Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, însoțiți de mai mulți ierarhi, stareți, preoți, diaconi, dar și de un număr impresionant de credincioși. Încununarea jertfelnicei lucrări s-a împlinit în 2015, când a fost sfințită și pictura exterioară a bisericii, numită de către Părintele Patriarh Daniel „Voronețul” nemțean.

Legat de Sfântul Ioan Iacob, îmi amintesc de un alt moment deosebit trăit împreună cu părintele Ioan Mihoc. Acum câțiva ani, împreună cu părintele director al Seminarului nemțean și cu o parte din corpul profesoral, am pornit într-o procesiune spre „Betleemul” prunciei Sfântului, la Crăiniceni de Botoșani, cu părticica din trupul Sfântului Ioan Iacob, aflată în biserica Seminarului. Am pășit cu emoție și bucurie pe cărările umblate de el altădată, din bătătura casei la biserică ori la mormântul familiei. Descopeream atunci o altă latură a personalității părintelui Mihoc: sensibilitatea. Purtând micul chivot cu degetul Sfântului Ioan, părintele director se făcea un împlinitor al „glasului pământului” din obârșia Cuviosului. L-a adus acasă pe Sfântul care a plecat de acasă mânat de dorul după „casa” lui Dumnezeu.

O altă ipostază, inedită și de astă dată, prin care am cunoscut o nouă latură a personalității părintelui Ioan Mihoc a fost fericita împrejurare când, în anul 2014, alături de părintele profesor Viorel Laiu, actualul director al Seminarului, și părintele profesor Vasile Păvăleanu, m-au solicitat să mă atașez corpului profesoral al școlii. Părintele Ioan, diriguitorul de atunci al Seminarului, m-a susținut pentru obținerea binecuvântării Părintelui Mitropolit Teofan. Remarcabil s-a făcut părintele director și în această circumstanță, remarcând că, pe lângă perseverentul cârmuitor al unei instituții cu atâtea responsabilități, se descoperea discret și un suflet de tată, ocrotitor, cu un cuvânt acerb pentru cei ce nu erau „în rânduială”, dar mai ales cu vorbe calde, încurajatoare, pentru cei care munceau, erau la început de drum și aveau nevoie de a fi validați. Blând când îndrepta, prudent când îndruma, binevoitor când întreba, amabil când sfătuia, răbdător când asculta și plin de bunăvoință când era solicitat.

Am mai spus-o și cu altă ocazie: Dumnezeu nu a îngăduit ca Părintele Mihoc să aibă copii, pentru că Seminarul cu profesorii, ostenitorii și mulții săi elevi au fost „copilul multiplu” al familiei Mihoc, al părintelui Ioan și al doamnei preotese Oltea, pentru care destoinicul „tată” a vegheat cu timp și fără timp, pentru buna creștere și bunul nume al Școlii, în vremuri din ce în ce mai ostile.

Pentru toate acestea expuse, dar și pentru încă multe alte binecuvântate motive, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că a rânduit să întâlnesc un preot total, un dascăl erudit și chibzuit, care a înțeles complexitatea și noblețea misiunii de preot profesor într-o școală teologică, un vizionar și un mărturisitor al Crucii și Învierii Mântuitorului Hristos, al frumuseții Sfintei noastre Ortodoxii românești și a istoriei noastre bimilenare. Da, părintele Ioan Mihoc este pentru mine un preot însuflețit de dorul desăvârșirii, împlinind în 2023, la vârsta septuagenară, 47 de ani de slujire preoțească, iar în slujba de dascăl – peste 35 de ani. Ambele slujiri le-a împlinit cu deplin zel misionar, contribuind la formarea a zeci de generații de slujitori ai sfintelor altare, de când și-a legat destinul său pământesc de istoria cunoscutei școli teologice nemțene; a zidit cu pasiunea și migala șlefuitorului de diamante edificii umane, viitori sacerdoți pregătiți pentru provocările atât de multe ale unei lumi tot mai îndepărtate de chemarea lui Dumnezeu. Cu înțelepciunea-i caracteristică, cu tact pastoral și prudență, părintele Ioan Mihoc a dialogat cu teologi ortodocși, dar și cu cei de alte confesiuni, descoperindu-le acestora din urmă sublimitatea Ortodoxiei; a întreținut legături de prietenie cu oameni de cultură laici, cu demnitari de stat, cu oameni simpli, dar bogați sufletește, dovedind un suflet mereu tânăr, capabil să răspundă multor provocări.

Într-un cuvânt, părintele Ioan Mihoc este, pentru cei ce l-am cunoscut, ca o făclie de Înviere care, prin trudnica și rodnica sa activitate, „s-a făcut tuturor toate” ca noi, discipolii săi, să putem înțelege taina slujirii preoțești, taina bucuriei și a comuniunii cu Hristos.