Arhimandritul Irinarh Roset dorea din copilărie să slujească lui Hristos, însă era întristat că nu-i dădeau voie părinţii. Într-o noapte, pe când erau cu toţii la nuntă, tânărul Ioan, dezgustat de cele pământeşti, a ieşit afară, şi-a schimbat haina cu a unui prieten credincios şi, însemnându-se cu Sfânta Cruce, a pornit spre Mănăstirea Neamţ.

Mergând pe jos toată noaptea, spre ziuă a adormit puţin în marginea unei păduri. Şi iată, un tânăr frumos îmbrăcat s-a apropiat de el şi i-a zis: 

‒ Vrei să te faci monah? 

‒ Aşa, dacă o vrea Dumnezeu, a răspuns Ioan.

Atunci tânărul acela i-a închipuit Muntele Tabor şi i-a zis: 

‒ Vezi muntele acesta? Dacă vrei să te faci monah, aici să te sui. Să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga, ci drept în vârful muntelui să te sui! 

Deşteptându-se, Ioan a înţeles că trebuie să se nevoiască pe Muntele Taborului.

După plecarea sa la mănăstire, l-au căutat părinţii peste tot, dar nu l-au găsit. Atunci au trimis oameni să-l caute pe la toate mănăstirile, până şi la Sfântul Munte. Abia după doi ani de zile, unul din casnicii tatălui său, care îi schimbase hainele la plecare, l-a găsit la Mănăstirea Neamţ. Deci, întorcându-se, le-a spus: 

‒ Am aflat pe fiul vostru Ioan la Mănăstirea Neamţ. Dar acum nu aveţi ce să-i faceţi, că s-a făcut monah. Iar părinţii s-au bucurat că l-au aflat sănătos şi că şi-a ales partea cea bună. Apoi au mulţumit lui Dumnezeu că a binevoit să primească jertfă din ostenelile lor.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 398-399)