Ieșim pe poarta Mănăstirii Sihăstria Tarcăului și mergem câteva sute de metri alături de pârâul Bolovăniş, care tot înaintează încă vreo 12 km în munte. E spectaculos acest pârâu, căci are mii de bolovani mari și mici și, la oarece distanță, există și-o cascadă de vreo zece metri. Ţinând valea Tarcăului, se poate ajunge şi la Mănăstirea Tărcuţa, chinovie de maici.

Ne îndreptăm spre locul unde s-a aflat cândva căsuța în care s-a nevoit Părintele schimonah Pahomie, fratele ieroschimonahului Onufrie de la Sihăstria de Neamț. Părintele Zaharia, voios şi blând ca un copil, ne este călăuză. Înaintăm pe un drum frământat şi mocirlos, până dăm de o poiană. Iarba ne ajunge până la genunchi și vedem că este și mentă pretutindeni.

Dăruia mentă, de binecuvântare

În timp ce părintele s-a apucat să culeagă un buchețel aromat, îmi povestește că schimonahul Pahomie a stat vreo 20 de ani în acest loc și că a plantat nişte mentă de grădină pe care o dădea de binecuvântare, că e mult mai puternică decât menta sălbatică. Întotdeauna îi îndemna pe cei care-l cercetau să culeagă. I-a fost apropiat acestuia și de aceea l-am rugat pe Părintele Zaharia să ni-l descrie, ca astfel și noi, cei de astăzi, să-l vedem cu ochii sufletului. Iată ce ne-a spus:

„Părintele Pahomie era un om cu multă dragoste, răbdător, liniştit, calm. În ultima perioadă stătea mai mult în chilie şi asta era impresia mea: că se ruga tot timpul. Noaptea îl vedeam că nu dormea întins niciodată. Îşi punea o pernă şi se sprijinea de perete. Mai aţipea din când în când, dar încerca să ţină o stare de rugăciune şi de trezvie permanentă. Mânca foarte puţin.

„Mâncam amândoi din porția sa”

Când mai facem şi munci fizice, prima care îl luptă pe om este lăcomia pântecelui. Şi fiecare ar vrea să postească ca cei din vechime. Mi-amintesc că îi aduceam două borcănele de mâncare, era mâncarea lui pe o zi: felul întâi şi felul doi. Vrând să fiu şi eu pustnic, părintele mă îndemna şi mâncam amândoi din porția sa. Niciodată nu mânca toată mâncarea”.

Chiar în ultima perioadă a vieții sale, casa în care viețuise i se părăginise un pic și părinții îl aduseseră în mănăstire. Era bolnav și nu se putea deplasa prea bine. Cam toţi pustnicii de la Tarcău pe care îi știe Părintele Zaharia or ajuns la 80 de ani când au trecut la Domnul. Așa și Părintele Pahomie.

 „Pe acolo a fost fântâna şi căsuţa”, îmi arată dânsul. „A rezistat o vreme, dar, pe urmă, se pare că cineva i-a dat foc. Acum e construită o altă casă, care adăpostea într-un timp muncitorii de la gaterul ce a fost cândva amplasat de nişte oameni lângă mănăstire”.