Hristos stă afară de uşa sufletului nostru şi bate ca să-I deschidem, nu intră înăuntru. Nu vrea să ne siluiască libertatea pe care El Însuşi ne-a dat-o. O spune în Apocalipsă: Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu mine (Apocalipsa 3, 20). Hristos este nobil. Stă afară de uşa sufletului nostru şi bate lin. Dacă Îi deschidem, va veni înlăuntrul nostru şi ne va dărui totul, pe Sine, tainic, fără zgomot.

Pe Hristos nu-L vom putea cunoaşte dacă El nu ne cunoaşte. Nu pot să le explic pe acestea exact, sunt taine. Auziţi pe Apostolul Pavel: Acum, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu (Galateni 4, 9). Nici nu putem să-L iubim, dacă El Însuşi nu ne iubeşte. Pentru a ne iubi, trebuie să găsească în noi ceva deosebit. Vrei, ceri, te străduieşti, rogi, dar nu primeşti nimic. Te pregăteşti să dobândeşti cele pe care le vrea Hristos, ca să vină înlăuntrul tău harul dumnezeiesc, dar el nu poate intra atunci când nu există ceea ce omul trebuie să aibă. Ce este aceasta? Este smerenia. Dacă nu există smerenie, nu putem să-L iubim pe Hristos. Smerenie şi negrijire de sine în adorarea lui Dumnezeu. Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta (Matei 6, 3).

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003,  pp. 186-187)