E uimitoare diversitatea celor ce vin în pelerinaj la Sfânta Parascheva. Oameni de toate vârstele, de diferite condiții, cu diverse înfățișări. Mă gândeam ce-ar fi dacă am face un test. Să luăm din rând un calup compact de 1.000 de oameni și să-i ducem într-o zonă neutră a orașului. Apoi, să întrebăm pe cei care i-ar vedea câți dintre aceștia ar corespunde profilului pelerinului, câți dintre ei, după înfățișare, se consideră că ar fi în stare să stea la o coadă ore în șir, doar pentru a atinge pentru o clipă sfintele moaște. Intuiția mea e că nimeni nu ar indica faptul că toți cei 1.000 sunt văzuți ca posibili pelerini. Poate că nu ar indica nici măcar 50% dintre ei.

***

Anul acesta, pelerinii s-au întâlnit cu doi sfinți tineri. Și Sfânta Cuvioasă Parascheva, și Sfântul Mare Mucenic Pantelimon au trecut la cele veșnice înainte de 30 de ani. Poate și de aici o anumită energie, un anumit entuziasm care a însuflețit miile și miile de pelerini. Dar lecția cea mai importantă este că tinerețea poate fi vârsta sfințeniei. Nu trebuie să ajungi neputincios, la finalul vieții, pentru a-ți aminti de Dumnezeu.

***

Ca în ultimii ani, multe dintre zilele de pelerinaj au fost binecuvântate cu vreme frumoasă, uneori ca de vară. La pelerinajul „Calea Sfinților” de vineri, 11 octombrie 2024, prognoza meteo anunța 90% sau chiar 100% șanse de a ploua fix de la ora 19.00, când urma să plecăm cu cele două racle în procesiune pe câteva străzi din centrul Iașului. Nu numai că nu a plouat, dar ploaia a început imediat ce am ajuns înapoi la Catedrala Mitropolitană și am așezat cele două racle în baldachin. Fapt constatat și de presa care aștepta acolo un cuvânt de la Părintele Mitropolit Teofan. Nu vreau să mă hazardez în a interpreta astfel de momente, păstrez pentru mine ceea ce cred că semnifică. Dar e o realitate obiectivă. În ultimii anii, cu cât vremurile s-au arătat a fi mai grele, cu atât vremea a fost mai mângâietoare pentru pelerinii care au venit la Iași în miezul lui octombrie.

***

Oricât ar încerca să găsească vinovați în afară, cele mai multe răni acest neam și le face singur. La fel se întâmplă și în Biserică. În ultimii ani, nu suntem atât de mult atacați din afară, pe cât ne atacăm între noi, pe diferite subiecte. Și în privința hramului de pe 14 octombrie am constatat cum, de-a lungul anilor, unii neprieteni ne-au devenit prieteni, iar unii prieteni se preschimbă, treptat, în neprieteni. Până la urmă, e un progres și în primul caz (evident!), și în cel de-al doilea. Pentru că Domnul întotdeauna rânduiește o cernere a inimilor care e de folos în iconomia mântuirii. Și apostolii au fost „cernuți”, iar 11 din 12 au biruit, în final. 

***

Anul acesta am avut, în premieră, două numere de telefon anunțate public la care pelerinii puteau afla informații utile. Pe 16 (!) octombrie am preluat chiar eu un ultim apel. Un domn m-a întrebat dacă s-a terminat pelerinajul (!?). Ceea ce înseamnă că nu toată lumea își ia informațiile din presă sau din online, acolo unde adesea sunt lucruri care ne rănesc. Mai sunt și oameni „săraci cu informația”, dar plini de (Dumnezeu-)Cuvântul!

***

M-a impresionat, la final de pelerinaj, durerea unui jandarm, un om de care m-am apropiat anul acesta ca de un frate. Îmi spunea: „Încă simt în suflet neputința că nu am putut ajuta pe toți cei care au avut diverse nevoi, pentru a le înlesni accesul. Încă simt dezamăgirea și durerea din ochii lor care chiar m-au încărcat”. Cu adevărat, a fost extrem de greu să decizi ca în anumite situații cu totul speciale să facilitezi accesul unora (femei cu sarcină înaintată, persoane cu dizabilități, bătrâni neputincioși sau mame cu bebeluși în brațe), în timp ce oamenii stăteau și câte 14 sau 16 ore la rând. Dar sunt convins că Dumnezeu lucrează nu doar prin sfintele moaște și prin sfinți, ci și direct în inimile care-L doresc și-L caută. În Biserică se vorbește, pe lângă botezul propriu-zis, și de un „botez al sângelui” (martiri care nu au apucat să se boteze), și de un „botez al dorinței” (caz, de exemplu, al profeților Vechiului Testament). Tot așa am putea vorbi și de un „pelerinaj al dorinței” pentru cei ce au vrut din toată inima să vină, dar fizic nu au putut ajunge la sfintele moaște.

***

După încheierea sărbătorii dedicate Sfintei Cuvioase Parascheva, am transmis public un mesaj. Am căutat o fotografie sau o filmare care să cuprindă mai mult decât aș putea spune eu în săracele mele cuvinte. M-am oprit asupra unui filmuleț (îl puteți găsi pe contul meu de Facebook) care mie, personal, mi-a transmis cel mai mult din emoția zilelor de pelerinaj. E o filmare făcută de unul dintre cei aproximativ o mie de voluntari, Maria Voican, care a stat de veghe patru nopți la rând alături de pelerini și a surprins noaptea în care ploaia și frigul i-a pus la grea încercare pe cei prezenți. Spun în acest mesaj de final că filmulețul transmite ceva din dorul omului după Dumnezeu, dor pe care toate stihiile lumii dezlănțuite nu-l vor putea zădărnici vreodată. Iar ilustrația muzicală ne trimite cu gândul la universalitatea acestui dor. Pe Dumnezeu Îl caută și cei ce nu știu că-L caută, care nu înțeleg (încă) după ce anume tânjește inima lor.

***

Orice durere pentru neam și Biserică o duci cel mult un an. Apoi, se apropie data de 14 octombrie, când pelerinii-vindecători se îndreaptă cu miile spre Iași, spre Sfânta Parascheva, spre Dumnezeu, Vindecătorul inimilor noastre, spre Leacul tuturor tristeților și deznădejdilor noastre.